Când eram mic, mic, mic de tot și cântam „ole, ole, ole, oleeee… Ceaușescuuuuu, nu mai eeeee!” m-am trezit c-o palmă la fund de la bunicu. A fost sigura dată când m-a pocnit în 17 ani. Profund nedumerit de ce se întâmplă, am ridicat privirea plină de lacrimi la dânsul, după care am îndreptat-o spre cer, ca martor să-mi fie Dumnezeu pentru nedreptatea trăită. Aproape că îndrăzneam să mă revolt, că doar era democrație. La 3 ani, mă simțeam grozav de revoluționar și oscilam între a mă juca de-a Petre Roman sau Mircea Dinescu. Drept să zic, voiam mai degrabă să mă joc de-a Ceaușescu, dar nu mai era la modă, plus că văzusem cum îl împușcaseră și mă temeam de morți. Amăreala mea cea mai mare era că nu mai ajung șoim al patriei, motiv pentru care am refuzat să merg la grădiniță. Nu am avut pancartă cu #REZIST, dar credeți-mă că am rezistat până la 6 ani cu vrednicie și stoicism. Nu-mi plăcea că orânduiala capitalistă îmi luase șansa de a purta cu mândrie uniforma respectivă. Eu voiam să ajung om al muncii, cu salariu fix, oferit la timp, să pot merge la Amara, Neptun, Costinești sau Băile Felix liniștit, pe tihnă, așa cum făceau nenea Lazăr cu nevastă-sa, an de an.

„…nu mai cânta prostii, că-l mânii pe Doamni-Doamni! Omu’ o fost omorât și-i iei pacatele. Lasă-l la Dumnezău Sfântu’ să se odihnească în pace. Nu vopsăsc iștea, ce-o făcut el. Politica-i o curvă, măi băiete!”, mi-a spus bunicul obidit. După care m-a mângâiat pe cap și a verificat dacă nu m-am scăpat în pantaloni, ca să apuce să-i spele înainte de a veni bunica de la Humor, că era zi de piață și să nu fim amândoi luați în căruță. Nu făcusem, așa că, pentru a-l ierta, mi-a dat două mentosane din dulap.

Cuvintele le-am ținut ani de-a rândul minte nu din cauza palmei primite, ci pentru că bunică-miu rareori se exprima atât de necuviincios. Era atât de grijuliu în exprimare, încât cea mai trivială înjurătură a sa era „futu-i cerăstăul mă-sii….”.

 

Politica-i o… finuță

 

Avea dreptate bunicul cu politica! Deși ar trebui să fie o activitate demnă, făcută doar de oameni responsabili, echilibrați, care să pună în prim-plan interesele românilor, aceasta este făcută de indivizi fără viziune, ca să nu zic porci, care își urmăresc interesele proprii și se numesc de stânga sau de dreapta, fără a ști ce presupune fiecare doctrină în parte. Dacă nu reușesc să-și impună interesele politic, atunci se folosesc de alegători pentru a pune presiune pe cei aflați la putere. Nimeni nu vine cu soluții practice. Au ajuns la un nivel de gândire atât de pueril încât a face opoziție este sinonim cu a sancționa orice decizie a celor de la putere, indiferent de cât este de corectă decizia luată. Ori datoria opoziției este a sprijini puterea atunci când propune ceva în folosul țării și să o sancționeze atunci când interesul țării este trădat. După cum spuneam, indiferent de poziția politică, interesul țării primează. Asta trebuie să definească un om politic, nu conflictele. Ori oamenii politici ai zilelor noastre, nu sunt caracterizați de această trăsătură. Ei preferă scandalul în locul discuțiilor, preferă să semene ură în societate decât să-și calce pe orgolii, dar cel mai trist este că oamenii simpli, alegătorii, au picat în această plasă întinsă de mințile lor perverse. Preferăm să ne urâm între noi din cauza lor, decât să-i tragem de mânecă, pe fiecare ales în parte, amintindu-i că nu l-am trimis acolo pentru a ne dezbina, ci pentru a ne uni, cu scopul de a construi o Românie mai bună.

 

Rahatul turcesc și politica românească

 

Politicienii patrioți lipsesc din peisajul politic mioritic. Avem actori care mimează dragostea față de țară, dar nu simt nimic pentru ea. Țara e doar o sursă de venit de care ei pot profita minimum patru ani, dacă sunt sănătoși. Și din păcate unii politicieni sunt sănătoși până la pensie. Profită de faptul că electoratul românesc nu are educație politică și  că rezumă acest fenomen la promisiunile electorale oferite. Cine promite mai mult, ăla e mai bun, oricât ar fi de abracadabrante promisiunile respective. Românul refuză să vadă realitatea, pentru că nu-i convine. Trebuie să accepte că a ales greșit de la Revoluție și până acum, dar orgoliul nu-l lasă să accepte adevărul. Acela că a fost un prost că a pus ștampila cu „votat” pe partidul sau omul respectiv. Preferă să-i creadă minciunile mai departe și să se alieze cu el, omul politic care l-a adus la sapă de lemn, să-i fie complice și susținător mai departe. Că poate până la urmă, va obține ceva. Și obține! Obține exact ce au primit preoții din Vaslui de la episcopul Hușilor. Chiar de mai multe ori. Măcar ăia s-au ales cu parohii. Alegătorii s-au hrănit numai cu promisiuni.

Ca să fim clari, trebuie să recunoaștem că orice activitate electorală va avea în componența sa o doză rezonabilă de rahat. Pentru cei care încep a zâmbi sau se oripilează, menționez că vorbesc despre rahatul turcesc. Nu că cel românesc nu ar fi bun, doar că cel turcesc e mai tare și mai parfumat (așa am citit într-o carte de rețete). Consumul, în timpul unei campanii electorale, este atât de ridicat, încât Turcia se pare că a semnat un tratat cu România, care prevede că toată producția internă a acestei delicatese va fi exportată la noi în țară, în caz de necesitate electorală. După cum putem observa, turcii sunt foarte de treabă pentru că ne-au ajutat de multe ori în decursul istoriei și nici acum nu ne lasă la greu. Ba, ca treaba să fie și mai bună, au lansat pe piață un sortiment nou intitulat „Sardâz kakaingât”, în traducere „Rahatul cu păr în ochi” care se vrea a fi cu specific electoral românesc. Are un gust puțin mai înțepător, mesteci la el de faci clăbuci, febră la cap și la maxilare, dar tot nu-l dovedești. Până la urmă îl înghiți pe de-a-ntregul. Te ștergi la gură, mai iei o înghițitură de apă și mergi mai departe, chiar dacă îți stă în gât.

Rahatul este un aliment electoral de la începutul politicii. Nu cred că există persoană care să nu se fi înfruptat din el. De-a lungul istoriei, acest produs natural a fost folosit și ca armă, adversarii politici aruncând unii asupra celorlalți cu rahat învelit în staniol pentru a fi mai rezistent și mai strălucitor. Cu cât e mai strălucitor, cu atât mai multă lume îl vede, îl admiră și îl gustă. De obicei câștigă echipa care are cei mai mulți consumatori, așa că e foarte important în ce învelești rahatul. Cel mai adesea se folosește un staniol special numit „promisiune electorală”. În acest ambalaj, rahatul se pune cât este călduț. Numai așa i se păstrează savoarea și prospețimea. Treaba proastă e că odată desfăcut ambalajul, treaba se împute, dar cu toate asta este destulă lume care pune botul și-l molfăie tocmai pentru că e călduț și proaspăt. Marii consumatori de rahat electoral sunt ușor de identificat pentru că sunt extrem de vocali și agitați. Ei au acces la acest aliment din 4 în 4 ani, așa că de fiecare dată când prind ocazia consumă cantități cât mai mari, pentru a  avea o rezervă pe o perioadă mai îndelungată de timp. Partea cu adevărat dubioasă e că după ce este mestecat și răsmestecat, digerat și răsdigerat, acest produs suferă nu știu ce mutație genetică și se transformă, peste noapte, în diverși lideri politici. Așa ajungem să fim conduși de niște rahați cu ochi!

PS: Acest articol nu este un pamflet, dar vă rog să îl tratați ca atare.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*