Seara trecută m-am intersectat cu pui de cățel părăsit. Avea ceva mâncare într-un castronaș și era sub aripa protectoare a celui mai nou boschetar din Burdujeni, un tânăr chiar arătos, deștept, educat, alcoolic și fost pușcăriaș.

Cățelul m-a privit cu niște ochi atât de triși, atâta durere era în sufletul lui nevinovat, atâta suferință răzbătea din întreaga sa ființă, încât mi-a frânt inima. S-a culcușit în palmele mari, ca de gropar, ale amicului meu și a oftat întocmai unui om apăsat de cele mai mari griji ale vieții. Socrate, că așa l-am numit, fusese abandonat c-o seară înainte la ghenele de gunoi de pe strada mea. A șcheunat de frig sau frică, sau amandouă, până l-a trezit pe Andrei care dormea în casa părăsită de lângă.  Era speriat și nedumerit. Cu ce gresite el ca să rămână a nimănui? Mintea lui de cățel nu putea înțelege unde e mama sa, frații săi, oamenii pe care îi cunoștea și pe care îi iubea. S-a trezit singur, în intuneric, deși numai cu câteva ore înainte toți, absolut toți, se jucau cu el, îl strângeau în brațe, îi spuneau că-i cel mai drăgălaș cățel din întreaga lume. Știe sigur că toată lumea zâmbea în jurul lui, iar el îi iubea pe toți așa cum își iubește mama. Doar și ei, oamenii, îi dădeau lăptic, uneori. Pentru asta, el jurase când era mic, adică de 2 săptămâni, că-i va apăra cu viața lui de toate rele. Acum e mare, are 4 săptămâni și două zile. Tresare! Dacă de fapt stăpânii lui au pățit ceva și el n-a fost acolo să-i apere după cum promisese?!? Oare de asta să se fi supărat pe el? Își simte inima tot mai mică de îngrijorare. Dacă n-ar fi ațipit, praf i-ar fi făcut pe toți oamenii răi care i-au atacat stăpânii. Siiiguuur asta s-a întâmplat! Altfel de ce ar fi rămas singur?!?

caineÎncepe să plângă, iar lacrimile rotunde îi cad pe boticul pufos ca o ploaie de vară. Dar nu îl răcoresc, îl dor tot mai tare. Se uită în jur, la omul uriaș care îl mângâie. Parca e frumos, își zice Socrate și se culcușește mai adânc în bratele lui. Nu miroase tocmai bine, cel puțin nu ca oamenii pe care îi cunoștea. Și omul acela mirosea mai mult a cățel. Oare cățeii se transformă în oameni când cresc? Acest gând îl făcu pentru puțin timp să zâmbească. Adevăru-i că i-ar plăcea să fie om. Ar avea grijă de familia lui ca nimeni altul. Ar iubi-o atât de mult, așa cum își iubește cerul stelele, cum iubește ploaia, pământul, sau pădurea, copacii. Niciodată nu i-ar părăsi și nu ar cere nimic în schimb, doar ar încerca zi de zi să-i facă fericiți. Își ridică ochii și caută cu privirea ochii lui Andrei. Sunt căprui, ca ai lui. Oare sunt frați? Începe să dea din codiță și își lipește obrazul de antebrațul uriașului care îl ține în brațe. I-ar spune că îl iubește, dar cel puțin deocamdată, încă nu i-a învățat limba. Oricum, de-acum să nu se mai teamă de nimic. El, Socrate, jură că nu-l mai lasă din ochi….

PS: durerea din ochii animalelor fără stăpân, e mai sinceră decât vorbele preoților și mai plină de adevăruri decât multe religii…

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.