Eu nu mă pot plictisi! Niciodată nu am avut această capacitate. Am atâtea lucruri la care mă pot gândi, așa de multe cărți pe care le pot citi, atâtea filme pe care încă nu le-am văzut, cunosc atât de puțin din istoria lumii încât pur și simplu nu-mi rămâne timp pentru plictiseală. Când zic că „mă plictisesc” o fac din respect pentru interlocutor. Parol! De cele mai multe ori o fac ca să evit să discut despre ce gândesc în momentul respectiv sau ce mă preocupă. Nu-mi prea place să-și bage lumea nasul în gândurile mele. Dacă simt nevoia unui sfat sau unei confesiuni mă bag eu în seamă și numai dacă simt că e dispusă persoana din față să discutăm. Dacă nu e dispusă, nu-i nicio problemă. Fac un dialog cu mine însumi, de-a dreptul incredibil. Am atâtea să-mi spun!
La început, a fost greu să accept că sunt un singuratic. Am încercat din greu să fiu un tip popular și pe la o bucată chiar îmi ieșise. Doar că în sinea mea, popularitatea o simțeam ca o uriașă pierdere de vreme, care necesita o risipă grozavă de energie. Și, după ce „experiența populară” a zilei se termina, nu rămâneam cu nimic pentru următoarea zi care să conteze: nici măcar cu ceva care să-mi stârnească un zâmbet sau o emoție cât de firavă. Cel mai adesea rămâneam cu regretul timpului pierdut.
Anii au trecut și, odată cu înaintarea în vârstă, am învățat să mă accept așa cum sunt. Greul e să-i fac pe cei din jurul meu să mă accepte așa cum sunt, pentru că se încăpățânează să mă vrea „popular”! Din acest motiv sunt cărat cu forța la diverse evenimente, la diverse aniversări, la diverse sărbători, unde mă potrivesc exact ca nuca în perete. Pentru că „așa fac tăți oamenii” e argumentul suprem. Pentru că „trebuie să fii acolo” e argumentul secund, iar al treilea argument „pentru că așa e frumos”.
Să o luăm în ordine. În primul rând, pe mine chiar nu mă doare capul cum fac „tăți oamenii”. E treaba lor, în general, și a fiecărui om în parte, în particular, cum aleg să-și trăiască viața și nu cunosc o lege care să mă oblige să-mi placă modelul lor comportamental.
În al doilea rând, nu „trebuie” sub nicio formă „să fiu acolo”, dacă nu vreau. O să mă simt prost și inevitabil îi voi face și pe ceilalți să se simtă cel puțin stingheri, dacă nu și mai prost (asta depinde de cât de indispus ajung „acolo”).
În al treilea rând, eu știu „că e frumos” să fiu alături de unii oameni în anumite momente ale vieții, doar că nu mă simt în largul meu când sunt într-un grup mai mare. Din acest motiv, prefer să mă întâlnesc cu persoana respectivă separat, să stau la o poveste și acolo, în intimitate, o sărbătoresc altfel, dar din toată inima.
Prin singurătate nu înseamnă că îi iubesc mai puțin pe cei apropiați. Chiar am curajul să afirm că țin la ei mai profund decât țin ei la mine, numai că dragostea strigată în gura mare, ca să o audă toți, mi se pare mai superficială decât aia șoptită, pe care o aude numai cine trebuie, când trebuie și când are nevoie de dânsa…
Lasa un raspuns