După cum bine știm, timp de 144 de ani, de la 1774 până în 1918, Bucovina s-a aflat sub administrația Imperiului Habsburgic. În tot acest interval de timp, românii din Țara de Sus a Moldovei, au continuat să simtă românește, să trăiască românește și să viseze românește, în ciuda presiunilor pe care autoritățile timpului le făceau asupra lor, pentru a se dezice de trecut și de propria origine.
În acest sens, putem remarca lupta continuă dusă de intelectualii vremii pentru păstrarea nealterată a identității românești, luptă dusă pe tărâm cultural ca formă a activității de emancipare politico-națională. Sub acest aspect, un obiectiv constant al intelectualilor bucovineni a fost procurarea cărților în limba română. Oameni entuziaști au luptat pentru elaborarea unor creații originale, pentru promovarea învățământului în limba maternă, elaborarea de manuale școlare, dicționare, lucrări lingvistice. În toată această perioadă s-au făcut eforturi pentru dezvoltarea învățământului românesc modern, iar construirea bisericilor ortodoxe de către boierii români demonstrează formarea, dezvoltarea și afirmarea unei conștiințe naționale românești, în pofida tuturor dificultăților de la acea vreme. Faptele de mai sus și altele, pe care poate istoria nu le-a consemnat, dar care sigur au existat, arată că românii și-au organizat și afirmat pas cu pas, deceniu după deceniu, generație după generație dorința de eliberare și unire cu patria mamă.
Doi dintre acești mari intelectuali bucovineni, care au contribuit la Unirea Bucovinei cu Țara au fost Iancu Flondor și Ion Nistor. Se cuvine să-i amintim pe aceștia pentru că, deși aveau puncte de vedere diferite cu privire la modul în care trebuie făcută unirea, au avut înțelepciunea să treacă peste aceste disensiuni, punând pe primul loc interesul național, nu cel personal. Așa numita „criză bucovineană” din 1918, ne demonstrează, că cei doi au fost adevărați oameni de stat și că atunci când frâiele politicii sunt ținute de astfel de oameni, nu de simpli oameni politici, are întotdeauna de câștigat țara.
Criza bucovineană
Opiniile celor doi cu privire la unirea Bucovinei cu Țara, sunt foarte bine explicate de tânărul istoric Emi Iavorenciuc. Iată ce ne spune acesta: „La începutul primei conflagrații mondiale în luna noiembrie a anului 1914, Ion Nistor este nevoit să se refugieze în Vechiul Regat . În provincii precum Moldova și Basarabia, între anii 1917-1918 a continuat acțiunea de sprijinire a românismului. Dar ceea ce s-a petrecut la finalul Primul Război Mondial, a reprezentat momentul cel mai remarcabil din biografia sa. Activitatea sa politică din acest timp se concretizează în meritul realizării unirii Bucovinei cu România, prin Hotărârea Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918, care îi aparține în mare măsură, alături de contribuția fundamentală și a lui Iancu Flondor. Perspectiva față de unirea Bucovinei cu România, nu a fost întotdeauna unitară. Este de remarcat divergența ideologică între Ion Nistor și Iancu Flondor cu privire la această unire, luptă din care a triumfat modelul centralist, exprimat de istoric și ceilalți refugiați ardeleni și bucovineni, în care rostul reîntregirii naționale a fost pus pe seama regatului României ca unică soluție pentru subordonarea celorlalte provincii din fosta monarhie austriacă.
Ion Nistor se pronunța pentru o integrare mai rapidă a Bucovinei la Regatul Român, fiind reprezentant al curentului centralist de factură liberală, iar Iancu Flondor a fost exponentul curentului autonomist, care se poziționase pe filiera unei integrări mai lente în cadrul structurilor similare. Lupta ideologică care s-a rezumat în sintagma „criza bucovineană”. Părerea Doinei Alexa este că odată cu istoriografia postdecembristă, s-a optat pentru maximizarea rolului lui Iancu Flondor în Unirea Bucovinei cu Regatul român, minimizându-se contribuția lui Ion Nistor la aceasta. A triumfat in cele din urma, modelul centralist propus de Ion Nistor”, ne explică tânărul istoric sucevean.
Deznodământ
În încheiere pentru a sublinia importanța Unirii Bucovinei cu Regatul României, ne vom folosi de cuvintele senatorului Virginel Iordache, care în una din declarațiile sale politice a a arătat „că Bucovina a reprezentat pentru România Mare, și nu numai pentru ea, un strălucit exemplu de colaborarea inter-etnică, un model de conviețuire pașnică și toleranță confesională. Dacă doriți, putem asemăna Bucovina cu Uniunea Europeană, dar o Uniune Europeană care chiar a funcționat, în care nu existau popoare de mâna a doua, nici națiuni privilegiate, ci doar niște oameni care acceptau diversitatea ca pe ceva firesc.
Prin alipirea Bucovinei, România a câștigat din punct de vedere geografic un teritoriu destul de mare, din punct de vedere demografic, a câștigat de peste 10 ori mai mulți oameni decât în momentul ocupării, confesional a câștigat un mozaic de religii, din punct de vedere educațional, a câștigat un sistem bine pus la punct, din punct de vedere economic, a câștigat o economie prosperă, etc. Dar nu acestea sunt cele mai mari victorii ale Unirii Bucovinei cu Țara! Cea mai mare victorie o reprezintă bucuria strămoșilor noștri, care în seara zilei de 28 Noiembrie 1918 , au putut să le spună celor dragi că în sfârșit, după 144 de ani, se odihnesc și ei…acasă.”
Lasa un raspuns