Aș scrie despre coronavirus, dar deja scrie mult prea multă lume despre asta. Și pentru că sunt la fel de avizat ca majoritatea celor care se exprimă cu fermitate pe tema aceasta, o să tac din gură și din tastatură, ca să nu mai fie un prost în plus în mediul online care știe tot ce se poate ști pe suprafața pământului legat de acest virus.
Aș scrie despre lipsa locurilor de parcare în Suceava, dar deja s-a scris extrem de mult și pe tema asta și la fel, nu mă pricep deloc la administrație publică și pentru că nu sunt în stare să vin cu o soluție, mai bine tac. De plâns, se plânge deja mult prea multă lume pe această temă pentru ca nemulțumirea mea să mai însemne ceva pentru comunitatea suceveană.
Aș scrie despre nevastă-mea, dar pentru că știu că nu-mi citește articolele, n-are rost. Deși aș scrie frumos despre dânsa, ca s-o văd zâmbind. Zâmbește frumos. Mai frumos decât Mona Lisa și sigur este mai frumoasă ca ea. Nu știu ce a făcut femeia aia ca să merite să fie pictată de Leonardo da Vinci, dar sigur a fost vinovată de ceva grav. Probabil atentase la inima lui sau pur și simplu artiștii de atunci vedeau frumusețea sub alte forme decât o văd cei contemporani.
Aș scrie despre Fănuș Neagu, pentru că a fost prea repede uitat în ciuda talentului său literar uriaș. Dar mă tem să nu-i tulbur liniștea. A avut o viață destul de tumultoasă și poate așa, în moarte, se odihnește și el cum trebuie. N-are rost să-l tulbur. Mai bine închin un pahar de vin în cinstea lui și-mi aduc aminte cui i-am împrumutat „Îngerul a strigat”.
Aș scrie despre frustrările mele, dar pentru că nu sunt nici mai bogat în ele, nici mai sărac ca alți oameni, știu sigur că nu vor interesa pe nimeni. Poate doar pe mama și tata, pentru că ei au devenit cititorii mei fideli, dar lor nu am de ce să le fac inima grea. Acuma, de când sunt părinte am ajuns să înțeleg că durerea copiilor este și durerea părinților, după cum și bucuria copiilor, devine bucuria lor.
Aș scrie despre cât de mult îmi place să scriu, dar cum azi nu este o zi din aia, mai bine mă abțin. Totuși scrisul funcționează ca o terapie. Mult mai bună ca cea pusă la dispoziție de psihologi sau psihiatri. Dar cred că depinde de la om la om. Mie îmi face bine. Mai cu seamă că nu-s un om conflictual. Și nici nu mă pricep deloc să mă cert.
Aș scrie despre lumea complexă în care trăim și despre tot ce înseamnă acest moment istoric ce stă sub semnul virusului COVID 19, dar pentru că majoritatea celor care citesc acum acest editorial vor supraviețui epidemiei, nu are rost. Vom vedea singuri, pe pielea noastră și brusc mă întristează grozav gândul la viitor.
Lasa un raspuns