Când fiică-mea se trezește cu fundul în sus, e o zi tare lungă. De obicei face asta când nu doarme bine. Aseara n-a dormit bine! Drept urmare scriu cu ea în brațe fiind foarte tentat să-i dau una la fund ca să-și revină. Încă mă abțin…față de ea, eu am dormit bine. Și absolut totul este mai suportabil dacă ești odihnit. Chestia e că oamenii sunt tot mai obosiți. Aleargă. Sunt într-o continuă competiție cu…alții. Nicidecum cu ei înșiși. Dacă ar concura cu ei înșiși, măcar alergătura ar avea sens. Așa este doar o pierdere de vreme. Una din care te trezești de obicei prea târziu. Când toate resursele tale fizice și intelectuale sunt pe terminate. Abia atunci cazi. Cazi pe un scaun, cu o bere în fața și te întrebi: când a trecut viața domnule? Pentru ce am trăit? De ce m-am chinuit atât? Te uiți în jur. Vezi casa în care stai, vezi contul în bancă,vezi toate posesiile materiale pe care le ai (sau nu) și brusc realizezi că ele, nu-ți țin de urât. Nu vorbesc cu tine, nu te ajută cu nimic în criza existențială în care ai intrat. Și în jurul tău nu mai ai pe nimeni. Partenerul de viața a plecat. Dacă nu fizic, psihic de multă vreme nu mai este cu tine. Copii…fie n-ai avut fiind prea preocupat să tot aduni (funcții, bani, etc), fie s-au îndepărtat de tine pentru că mereu n-ai avut timp de ei. La fel s-a întâmplat și cu restul familiei, cu amicii, iar cu partenerii de afaceri te-ai certat de la bani. Ești singur și obosit. Atât de obosit încât aștepți moartea cu oarecare entuziasm. Pentru că atunci te vei odihni. Numai că ai sufletul greu. Deoarece, până vine ea, nu ai cu cine îți petrece timpul. Realizările tale materiale, nu-ți mai oferă nicio satisfacție iar realizări sufletești, nu ai. Nu ai avut timp să iubești, să-i ajuți pe alții, să trăiești alături de alții, să te bucuri alături de alții. Nu! Tu ai fost într-o fugă continuă. O fugă continuă care te-a adus în momentul ăsta. În momentul în care o îmbrățișare valorează mai mult decât toți banii agonisiți. Doar că nu are cine să ți-o ofere și-ți zici: „Dacă aș fi avut mintea de acuma când eram tânăr!”. Ai avut-o…tot timpul ai avut-o, numai că ai ignorat-o. Te-ai concentrat pe acele activități care te validau din exterior. Nu ai făcut vreun efort ca să-ți crești și consolidezi din interior stima de sine. Mereu ai avut nevoia ca ceilalți să-ți spună cât ești de bun, cât ești de grozav, cât ești de deștept, cât ești de frumos. Și nu conta pentru tine că te mințeau. Nu conta pentru tine că tu însuți te mințeai. Conta doar satisfacția aia de moment. Iar „momentul” trecea…și trebuia să o iei din nou de la capăt pentru o nouă validare. Așa…așa a trecut viața pe lângă tine. Prostule! Și tu prin ea, ca gâsca prin apă.
Lasa un raspuns