Am fost uimit să descopăr că personalitatea e o problemă de memorie deoarece, viața fiind o scenă pe care suntem forțați să jucăm diverse roluri, fără o memorie bună nu reușim să ne regăsim după încheierea acestora. Am observat oameni adevărați care, forțați de unele împrejurări, au făcut pe proștii prea multă vreme la finalul împrejurărilor adverse au rămas proști deoarece nu și-au mai regăsit eul original. Am văzut și delicvenți care au mimat atâta vreme cinstea încât au uitat să fure și să înșele. Omul este inteligent, ceea ce înseamnă adaptabil, dar din păcate asta nu e o garanție a binelui deoarece versatilitatea lui poate fi la fel de bine pozitivă sau negativă.
De la vălul fin al comportamentului prescris, trecând prin fardul gros și definitiv al interesului, transformarea omului în paiața manevrată din spatele cortinei nu e decât o succesiune naturală. Începem cu o minciună nevinovată, copilărească, continuăm cu una elaborată și matură și sârșim prin a deveni o minciună întrupată, cei mai telentați reușind să ajungă un teatru de marionete ambulant. Dacă pentru unii dintre noi minciuna mai constituie încă un defect, alții cred că și minciuna e vorbă, mai mulți consideră minciuna o metodă facilă de a obține foloase necuvenite dar nenorocirea acestei perioade a omenerii este că majoritatea populației consideră minciuna un fel de-a fi, singurul dealtfel care îți permite să fii ceea ce vrei și nu ceea ce ești cu adevărat.
Nu știu dacă s-a mai gândit cineva la o caracteristică a tuturor religiilor, aceea a sihăstriei necesare pentru a-l auzi pe Dumnezeu, dar mie mi se pare evident că e nevoie să fii singur ca să poți să te găsești pe tine, ca să poți lepăda vălul și fardul evitând cortina comunității. Nu cred că există diferențe notabile între eul tău adevărat și vocea lui Dumnezeu, deoarece fiecare avem un suflet care vine din Duhul Sfânt ce ne-a fost insuflat la Facere.
Lasa un raspuns