Mănăstirea Dragomirna nu e o mănăstire oarecare, e atipica… și nu doar prin formă. Intrând aici, simți cum pașilor tăi li se întind file epocale din istorie, înaintea ta începe să se desfășoare trecutul istoric al marilor domnitori care au sălășluit aici, iar în spatele tău se îndepîrtează încet, încet prezentul. Ramâi cu acel nuanțat parfum de toamnă pe care îl respiri privind mușcatele viu colorate, îngrijite cu iscusință de către maici, trandafirii care încep sî pălească sub povara vremii, însă, odată ce ai trecut de imensa poartă din lemn, după zidurile groase din piatră șlefuită, simți o siguranță de nedescris, de parcă însuși Dumnezeu te-ar ține în palmă.
La 12 kilometri de Suceava, în comuna Mitocul Dragomirnei, există un loc și un timp care nu fac parte nici locurilor, nici timpurilor de astăzi, e un soi de tărâm neatins, care se apără de tot ceea ce e exterior, cu zidurile imense, impunătoare și groase, din piatră. Dar de ce ziduri atât de groase să protejeze o biserică? Mă apropii de o maicuță care curăță mușcatele de frunzele uscate. O întreb de ce ziduri atât de groase, iar ea începe să-mi spună povestea Mănăstirii Dragomirna de la începuturi…
În 1587, un ostaș pe nume Ilie Crimca primește de la Petru Șchiopul terenul pe care astăzi se află mănăstirea; ostasul, mare iubitor al lui Dumnezeu, îi făcuse o slujbă în timpul atacurilor cazacești. Mai târziu, ostașul Crimca îmbrăca straiele monahale, devenind Monahul Anastasie. În 1602, la Dragomirna, monahul construiește o biserică din piatră, pe locul unde astăzi este amplasat cimitirul. În 1609 este sfințită Mănăstirea Dragomirna, având hramul Pogorarea Sfântului Duh. În 1627, Miron Barnovschi-Movila construiește ziduri înalte în jurul mănăstirii, iar aceasta capătă aspectul unei adevărate fortărețe, cu câte un turn de apărare în fiecare din cele patru unghiuri și cu un turn-clopotniță. În 1629, monahul Anastasie, devenit mitropolit, părăsește lumea pământeană și este înmormantat, fără să-i fie inscripționată piatra de mormânt, în pronaosul bisericii.
De-a lungul timpului, fortăreața a trecut prin clipe grele, fiind atacată de tătari, însă de fiecare dată s-a găsit un suflet care să contribuie la refacerea edificiului. Aici, unde astăzi roiesc în liniște turiștii români sau străini, curioși să vadă ce este dincolo de impunătoarele ziduri, la începutul secolului XVII aveau loc acțiuni culturale, dintre care cele mai importante era copierea cărților religioase.
Mănăstirea este atipică – așa cum vă spuneam la început, prin forma de navă, nemaântâlnitî la nici o altă mănăstire din țara noastră. Se pare că vremurile dificile, atacurile frecvente asupra mănăstirii au determinat o atitudine de apărare, atitudine concretizată prin arhitectură. Construite din piatră, zidurile par a impune teamă… și mă duc cu gândul la tătari sau la alte popoare care au atacat de-a lungul timpului zona aceasta; pentru un timp, până la înalțarea acestor ziduri, atacurile erau destul de frecvente, apoi, după construirea lor, se pare că dușmanii au prins un soi de frică, numai văzând, de departe, contraforturile impunatoare care sprijineau zidurile. A fost, se pare – așa cum povestește măicuța – o dorință imensă de a păstra credința și lăcașul acesta, iar voia lui Dumnezeu a fost ca Mănăstirea Dragomirna să supraviețuiască peste veacuri și veacuri.
În biserică, Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului primește zilnic vizita credincioșilor din întreaga țară. Nu se știe cine a dăruit mănăstirii aceasta icoana îmbrăcată în argint, însă se știe că, de-a lungul timpului, privirea pătrunzătoare, dar blajină a Maicii Domnului a vindecat mulți bolnavi și a făptuit nenumarate minuni.
Dincolo de istorie, de pașii străbunilor pe care îi mai simți atunci când pășești pe aleile pietruite, înconjurate de trandafiri, simți aici acel fior de timp care se sparge și secundele par să înghețe… atât cat vrei tu, atât timp cât sufletul tau are nevoie să se liniștească.
Amintiți-vă că nu e nevoie să vă abateți decât 12 km pentru a descoperi un spațiu unde domnește liniștea și rugile se înalță neîncetat spre cer. La ieșirea din mănăstire, pe aleea decorată atent de adierea lină a vântului, cu frunze pastelate în culori calde, fiecare respiratie te anunță că a sosit parfumul cu acea unică aromă… parfumul de toamnă.
Lasa un raspuns