Războiul de Iom Kippur

După 1967, în perioada 1969-1970, între Israel şi Egipt, s-a desfăşurat un război de uzură, modest, confruntările din spaţiul aerian fiind predominante, dar nu de intensitate mare, având mai mult un caracter de hărţuire. Un loc aparte prin implicaţiile sale şi modificările ce au avut loc în plan geostrategic şi care caracterizează perioada postbelică îl ocupă războiul arabo-israelian din 1973, conflict armat între Israel şi ţările arabe, care s-a desfăşurat în luna octombrie, 1973.
Egiptul şi Siria, au declanşat conflictul pentru a-şi recupera teritoriile pe care Israelul le-a ocupat în „Războiul de 6 zile” din 1967. Urmare a războiului din anul 1967 armata israeliană a ocupat Peninsula Sinai, malul estic al Canalului Suez, Podişul Golan sirian, Cisiordania şi Ierusalimul de Est, adică o zonă strategică de mai bine de 95 000 de km2, locuită de o populaţie arabă ce va fi cunoscută sub denumirea de „Teritoriile ocupate”. În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât și pe platoul Golan. În 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev (general și om politic israelian), linia Bar Lev. Acest lucru nu a putut fi tolerat în timp de statele lumii arabe, urmarea fiind declanşarea unui nou conflict, în anul 1973.
Războiul arabo-israelian, desfăşurat între 6 şi 24 octombrie 1973, a avut, ca părţi principale în conflict, de partea arabă, Egiptul şi Siria în sprijinul cărora au trimis efective şi tehnică de luptă şi alte state arabe ca Iordania, Marocul, Arabia Saudită, Kuweitul, Irakul, Sudanul, Tunisia, Algeria, Yemenul de Sud şi organizaţiile palestiniene. În cadrul unor întâlniri secrete dintre egipteni şi sirieni din septembrie 1973, s-a hotărât ca Egiptul şi Siria să execute un atac coordonat asupra naţiunii israeliene, acesta urmând să aibă loc în luna următoare.
La începutul lunii octombrie trupele începeau manevre la graniţa cu Israelul. Acest lucru ar fi trebuit să avertizeze statul evreu despre iminenţa dezastrului, dar israelienii erau mult prea încrezători, desconsiderând totodată, puterea militară a Egiptului.
Directoratul contraspionajului militar israelian, „liderul comunității israeliene de informații”, a fost responsabil pentru formularea prognozelor cu privire la un posibil atac. Aprecierile lor cu privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe câteva supoziții.
Astfel, prima supoziţe, corectă dealtfel, a fost aceea că Siria nu va porni un atac dacă nu va intra în război și Egiptul. A doua supoziţie, greşită, a fost aceea că Egiptul dorea să recucerească întreg Sinaiul, dar că nu va începe războiul până când Uniunea Sovietică nu va livra întreg lotul contractat de avioane de vânătoare-bombardament, (necesare neutralizării aviației israeliene), cât și cel de rachete Scud, (necesare atacării orașelor israeliene, pentru descurajarea atacurilor asupra infrastructurii egiptene). Deoarece sovieticii nu livraseră avioanele, iar rachetele ajunseră în Egipt doar la sfârșitul lui august, în plus fiind încă necesare patru luni pentru pregătirea servanților bateriilor, Directoratul contraspionajului a apreciat că atacul egiptean nu era iminent. Această presupunere despre planurile strategice egiptene, a prejudiciat grav modul de gândire israelian și a dus la neluarea în seamă a unor informații foarte credibile despre iminența atacului.
De cealaltă parte, egiptenii au asigurat un flux continuu de informații false în legătură cu problemele de întreținere a echipamentului militar de proveniență sovietică, cât și în legătură cu lipsa de personal pregătit să folosească cele mai moderne arme. Egiptenii au făcut rapoarte mincinoase despre lipsa pieselor de schimb, rapoarte care au ajuns în mâinile israelienilor. Preşedintele Egiptului făcuse așa de frecvent declarații false de război, încât adevăratele sale intenții au trecut neobservate de toată lumea. În lunile mai și august 1973, armata egipteană a fost angajată în aplicații de-a lungul liniei de demarcație, mobilizarea de răspuns a forțelor israeliene golind visteria armatei de aproximativ 10 milioane de dolari.
Războiul a izbucnit de ziua de Iom Kippur (Ziua Ispășirii şi a postului negru, cea mai importantă zi de post evreiască) printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan.
Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Iom Kippur pentru declanșarea atacului surpriză era acela că în acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Iom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai puțin credincioși postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor, comunicațiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero. Numeroși soldați părăsesc cazarmele pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizată. Declanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea.
Israelul a fost luat cu asalt de trupele egiptene şi siriene, care au atacat în paralel, exact la ora 14. Sirienii au folosit pentru ofensivă Înălţimile Golan, iar egiptenii şi-au asigurat accesul prin Canalul Suez. Cinci divizii egiptene cu 70.000 de soldaţi au traversat Canalul prin mai multe puncte şi au învins fără probleme pe cei aproximativ 500 de militari israelieni aflaţi pe linia Bar-Lev, la est de canal. Până la sosirea întăririlor, egiptenii şi-au extins prezenţa şi au recâştigat o parte din peninsula Sinai, pierdută în Războiul de şase zile cu Israelul din 1967.
Pe Înălţimile Golan, câştigate tot în 1967 de Israel, Siria începea atacul aerian şi de artilerie. La puţin timp accesul era forţat de 1400 de tancuri, urmate de alte divizii de blindate. Şi aici israelienii au fost luaţi prin surpindere, înregistrând pierderi, fiind nevoiţi să evecueze coloniile ridicate după 1967.
În primele 48 de ore ale conflictului, forţele egiptene si siriene s-au aflat în ofensivă, după care israelienii, revenindu-şi din şoc, au început să contrabalanseze situaţia, astfel încât, spre sfârşitul celei de-a doua saptămâni a conflictului, sirienii fuseseră deja respinşi dincolo de înalţimile Golan. Spre sud, în Sinai, situaţia a devenit şi mai gravă pentru invadatori, israelienii au traversat canalul Suez şi au prins în incercuire o întreaga armată egipteană.
Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluția nr. 339 prin care se cerea tuturor părților acceptarea și respectarea încetării focului în condițiile prevederilor Rezoluției nr. 338 ( încetarea oricăror activităţi militare în termen de 12 ore de la adoptare şi demararea imediată a negocierilor de pace)
Deşi nu a adus schimbări semnificative graniţelor teritoriilor, războiul din1973 şi consecinţele sale au avut efecte numeroase asupra naţiunilor participante şi asupra relaţiilor lor cu marile puteri mondiale. Egiptul a ieşit de sub influenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), care i-a furnizat ajutor militar şi economic încă din anii ’50 şi a încheiat strânse relaţii cu Statele Unite. Siria a ieşit din război, fiind un apărător ferm al drepturilor arabilor şi cel mai apropiat aliat al Orientului Mijlociu pentru URSS. În Israel, războiul a declanşat atitudini dezaprobatoare faţă de conducătorii statului, care, în cele din urmă, au demisionat. Războiul a semnalat o implicare crescândă a Statelor Unite pentru negocierea şi garantarea înţelegerilor arabo-israeliene. Aceste înţelegeri se accentuau pe returnarea terenurilor stăpânite de israelieni şi controlului arabilor în schimbul recunoaşterii de către arabi a statului Israel.