Această perspectivă este utilă demersului nostru deoarece ceea ce este consfințit de tradiție capătă o autoritate anonimă ce influențează comportamentul și felul nostru de gândi de-a lungul timpului. Această raportare la tradiție, la datină, conturează niște principii existențiale care compun ființa istorică a neamului. Aceasta, cuprinde în structura ei, acele elemente spirituale autohtone pe care le regăsim sub aceleași forme și manifestări asemănătoare de la începutul timpurilor istorice ale unui popor, până în prezent. Trebuie totuși de menționat că interpretarea acestor prezențe simbolice sau manifestări spirituale, este diferită de la o perioadă istorică la alta, în funcție de puterea și voința de cunoaștere manifestate de contextul socio-cultural al vremii la care ne raportăm. Toate acestea subliniază încă o dată valabilitatea tezei după care „înlăuntrul disciplinelor filosofice, istoria filosofiei are rolul de memento mori. Ea aduce aminte filosofului că ştiinţa sa nu-şi are încă obiectul şi metoda bine definite”, că rămâne în deschidere şi în reconstrucţie. „În alţi termeni, este vorba de universal şi specific naţional în filosofie şi de valorificare în funcţie de criterii obiective, de necesităţile tablei de valori a unei culturi şi a unei istorii naţionale determinate. Cuvintele lui Rădulescu Motru sunt edificatoare în acest sens: «Sintezele filosofice reprezintă forţe de propulsiune în cultura fiecărei epoci; ele întreţin aspiraţiile către ideal şi, cu deosebire, aspiraţiile spre unitate. Fiecare popor îşi face mândrie că în producţia sa culturală apar asemenea sinteze, fiindcă originalitatea şi continuitatea de apariţie a acestora, dovedesc o energie vitală. Popoarele unitare şi tari sunt în acelaşi timp popoarele de bogată tradiţie filosofică.»”
Evident, dacă analizăm sintagma „tradiţie filosofică” în sens clasic, ipoteza unei gândiri, implicit a unei filosofii naţionale cu specific autohton, cade. Situarea poporului nostru la „porţile orientului”, nu a creat un climat propice unei dezvoltări culturale aidoma celei occidentale. Dar asta numai dacă privim din perspectivă strict ştiinţifică, ştiinţificul desemnând aici interpretarea materială a lumii şi a realităţii aşa-zise palpabile. De fapt, s-a încercat o materializare a energiilor subtile care dau sens universului fizic în care ne ducem existenţa. Bineînţeles, aceasta nu este o atitudine greşită vis-à-vis de misterele care ne înconjoară, greşită este în schimb investirea rezultatelor obţinute cu valoare de adevăr absolut, excluzând astfel din perspectiva gândirii umane posibilitatea unui alt adevăr, care îşi are rădăcina în conştiinţa noastră intuitivă şi primordială, în tradiția românească pe care trebuie să o privim ca pe o metafizică populară. Asta deoarece, într-o Europă în care folclorul a murit pe la 1900, inclusiv ca domeniu al cercetării, redescoperirea unei tradiții care se manifestă sub o formă sau alta, ca tipar de gândire, în majoritatea domeniilor care influențează societatea contemporană, devine aproape o necesitate. „Trebuie să ținem cont că avem încă un bocet ritual care este încă viu în conștiința oamenilor de rând, o diversitate a colindelor ce transmit un mesaj identic de la apariția lor până acum, niște proverbe (ce au altă profunzime decât aforismele profesorilor occidentali) și o doinire ce sintetizează o metafizică cu specific românesc evident, comparabilă cu metafizica cea mai savantă a lumii. Ea este şi altceva decât metafizica contemporană bazată pe arhivarea alfabetică a fiinţării şi pe inversarea rolului creaţiei, care nu mai reprezintă manifestarea transcendentă a Creatorului, ci manifestarea pragmatică a lumii. Oralitatea românească face posibilă astfel şi o nouă antropologie, dar şi un nou model de fiinţare spirituală în pragul intoxicării lumii cu pragmatism alfabetic şi economic. Fiindcă, în timp ce cercetarea metafizică s-a încurcat în metodologii iluzorii de cunoaştere a lumii şi a lui Dumnezeu, ce desfiinţează vechimea cunoaşterii noastre spirituale, tradiţia noastră păstrează totuşi legătura cu un alt tip de cunoaştere, de vechime primordială, anume cunoaşterea mistică. Prin bocet sau colindă, prin doinire sau joc, prin geometrizarea simbolurilor sau noima proverbelor, prin descoperirea unor noi substraturi ontologice în cântecele populare, românul, deşi acceptă participarea la schimbare, rămâne pe firul de comunicare cu Dumnezeu şi pe făgaşul cunoaşterii Lui mistice.”
Altfel spus, afirmaţiile potrivit cărora ca popor nu am avea cultură, implicit filosofie proprie, decât începând cu secolul XX şi mici momente punctuale în istoria anterioară acestui secol sunt, potrivit celor menţionate mai sus, false. Deoarece „ideea de cultură a individului din mediul tradiţiei orale, neştiutor de carte trebuie regândită” – fiindcă -„analfabetismul (respectiv alfabetismul) reprezintă o chestiune formală: ni se indică modalitatea prin care cineva şi-a însuşit un anumit tip de cultură, orală/scrisă. Analfabetismul nu înseamnă o lipsă de cultură. Oralitatea, depozit uriaş de cunoştinţe, are posibilitatea, prin mecanismele ei bine puse la punct şi instituţionalizate, să asigure individului cultura de care are nevoie”. Aşadar, matricea stilistică a gândirii autohtone este contemporană gândirii occidentale, dar nu se poate identifica cu ea, deşi tratează aceleaşi probleme. Una este conştiinţa de sine „poporală” ce fiinţează natura, în timp ce cealaltă o „desfiinţează” prin metoda experimentului critic, amândouă având, în cele din urmă, ca scop o cunoaştere cât mai exactă a lumii cu tot ceea ce implică aceasta.
Lasa un raspuns