În cele ce urmează ne vom axa prezentul articol pe acele elemente autohtone identificate de Vulcănescu, ce caracterizează filosofia românească, acesta intuind că există în gândirea noastră populară elemente spirituale ce ne transpun într-un spaţiu metafizic propriu neamului românesc. Trebuie să spunem încă de la început că această „intuiţie” nu este lipsită de suport ştiinţific. Mircea Vulcănescu a făcut parte din echipa de sociologi a lui Dimitrie Gusti, care au cercetat lumea satului românesc, fiind considerat cel mai înzestrat discipol al acestuia. Pe durata cercetării sociologice la care a luat parte, a devenit fascinat de realitatea sătească românească, considerând că aceasta conţine izvoarele autentice ale vieţii noastre româneşti. Astfel, începe să colecteze date pentru o eventuală construcţie cu profil etnic care are la bază înţelepciunea ţărănească şi limba populară. Cu acest prilej, gânditorul român observă că filosofia românească se dezvoltă pe direcţii ce îşi au rădăcina în cultura altor neamuri, fără să reflecte constantele gândirii româneşti.
Totuşi, Vulcănescu admite că „sufletul românesc e un lucru complex, produs al unei serii întregi de influenţe” pe care le-a denumit ispite, despre care spunea că „nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi, de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare, la echilibrul zărilor iniţiale pe care le tulbură elementele de peisaj sufletesc”. Una dintre ispitele cu care a luat contact sufletul românesc este cea latină, care a condus la unirea religioasă, a determinat opera cronicarilor şi a înfiinţat şcoala latinistă. Altă ispită este cea bizantină, care s-ar caracteriza prin strădania voievozilor de a întemeia şi dezvolta statele româneşti. Apoi urmează cea rusească, care corespunde poporanismului, una franceză identificabilă în spiritul paşoptismului, alta germană, vizibilă prin Eminescu şi junimiştii, etc. Totuşi, pe lângă toate ispitele enumerate mai sus, mai există una, care nu implică orientarea după un model extern şi care reprezintă ceea ce suntem noi, în esenţa noastră, anume: ispita dacică. Pornind de la aceasta, Vulcănescu consideră că se poate începe construirea unei filosofii româneşti adevărate, care să corespundă chemărilor interioare ale neamului şi să-i aparţină acestuia în mod exclusiv. Pentru că, conchide autorul nostru, dacă „afirmaţia ştiinţifică este e a tuturor şi a nimănui (…) filosofia este întotdeauna a cuiva”.
În opinia sa, românii au o percepţie foarte complexă asupra vieţii, remarcând că aceasta este privită ca o înfrăţire universală a lucrurilor omeneşti, cu cele ale firii, ale naturii, creându-se o legătură mitică între aceste elemente, prin prisma cărora românii îşi explică destinul. Această percepţie este posibilă datorită faptului că strămoşii noştri ar fi traci, aceştia fiind cunoscuţi ca un neam în pieptul căruia băteau două inimi: una care îl lega pe om de glie, de pământ şi una care îl făcea frate cu întregul univers.
Bibliografie:
- Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991;
- Angela Botez, Un secol de filosofie românească, București, ed. Academiei Române, 2005;
- Marius Dobre, Autohtonismul filosofic al lui Mircea Vulcănescu, articol disponibil la adresa:filosofieromaneasca.uv.ro/autohtonismulfilosoficalluimirceavulcaneascu/htm
Lasa un raspuns