„Cred întru unul Dumnezeu / Tatăl atotțiitorul / Făcătorul cerului și al pământului / al tuturor celor văzute și nevăzute”. Atât. Aș mai adăuga că Dumnezeul meu este atotiubitor, fără discriminări, și-l doare drept la bască dacă ești musulman, evreu, politeist, ateu sau cine știe ce altă nație religioasă. Tot la bască îl doare dacă îi scriu numele cu literă mică sau mare. El știe numai că atâta timp cât ești om, ești copilul lui. Nu vrea să te temi de el, vrea să-l iubești cu aceeași măsură cu care el te iubește pe tine. Și chiar dacă măsura ta e mai mică, nu se supără pe tine. Se întristează doar pentru că știe că așa nu vei crede în dânsul și, astfel, învățăturile lui vor ajunge mai greu la tine. Așa vei avea o viață mult mai dificilă și într-un târziu vei ajunge tot la dânsul pentru a-i cere ajutorul. O să ți-l dea, cu toată dragostea, dar fiindu-ți părinte ar fi preferat să fie alături de tine de la început ca să nu fii nevoit să treci prin atâtea. Care părinte vrea răul pentru copilul său?
Din respect față de strămoșii mei, îl numesc și eu Dumnezeu, deși la fel de bine s-ar putea numi Alah, Budha sau Gogu. Tot din respect față de dânșii mă duc să mă reculeg în bisericile ortodoxe, deși m-am simțit la fel de bine în cele catolice, baptiste sau penticostale. În altele nu am intrat pentru simplul fapt că nu s-a ivit ocazia să fac asta. Oameni minunați am găsit peste tot. Numai că în timp ce Dumnezeul meu mi-a îngăduit să vizitez bisericile tuturor acestor frați și să mă bucur împreună cu dânșii, Dumnezeul lor nu le permitea să se bucure laolaltă cu ceilalți. Pentru a se bucura, trebuiau mereu să fie în preajma semenilor lor. Asta deși îi separa de ceilalți doar doctrina, nu și credința.
Rugăciunea a apărut în viața mea de mic copil. Bunicul citea în fiecare seara din zilele lucrătoare Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, iar în serile zilelor de sărbătoare, acatistul sfântului din ziua respectivă. Dimineața mă trezeam în murmurul rugăciunilor de peste zi, rostite pe de rost de bunică-mea. Eram mic, nu prea băgam în seamă ce se întâmplă. Mi se părea că așa e firesc și că așa se întâmplă în fiecare casă. Eu știam 7 rugăciuni pentru copii pe care le ziceam numai seara. Abia așteptam să vină Paștele ca să nu le mai zic stând în genunchi, pentru că după Înviere, până la Înălțare se stă numai în picioare….
Anii au trecut. Rugăciunile au dispărut odată cu mersul la școală. Rareori mai rosteam înainte de somn rugăciunile copilăriei. La Dumnezeu mă gândeam zilnic. La început la Dumnezeul lor, al strămoșilor, mai apoi la Dumnezeul meu, cel tolerant. M-am întors la rugăciunea zilnică în urmă cu 4 ani. Simțeam că nu-mi găsesc locul în lume si l-am rugat pe Cel de Sus să-mi arate calea. Mi-a arătat-o, dar ce folos că nu l-am ascultat. Am crezut că știu mai bine ca el ce trebuie să aleg. Evident că m-am înșelat și a trebuit să suport consecințele. Așa că rugăciunea a devenit instrument de acceptare a sorții. Prin ea am văzut că orice rău se poate schimba în bine. Că prin credință, ajungi să iubești chiar pe cei care se șterg la fund cu sufletul tău și că în iubire găsești cele mai firești răspunsuri la toate întrebările tale…
Lasa un raspuns