De milenii, cultura umană e dominată în mare măsură de credinţa în „ceva” aflat mai presus de firescul vieţii de zi cu zi, în existenţa unor entităţi înzestrate cu puteri superioare celor umane – de la spiritele pădurii până la un zeu unic şi atotputernic. Pe baza acestei convingeri s-au născut religiile – ansambluri organizate de credinţe, de practici şi de viziuni asupra lumii, care încearcă să explice Universul şi locul omului în acest Univers. De fapt, însă, nu există o definiţie unanim acceptată a religiei, după cum nu există consens nici în ceea ce priveşte originea religiilor. De ce, cum au apărut ele? Iată o explicaţie recentă, incitantă şi surprinzătoare – o teorie care, analizând relaţia dintre gândirea religioasă şi comportamentul uman, în diferite culturi, pune similarităţile observate pe seama faptului că anumite procese mentale umane s-au adaptat pentru a mări şansele de supravieţuire, în vremurile preistorice. Religia, un instrument al supravieţuirii? Dintr-o perspectivă psihologică, e foarte posibil să fi fost aşa, cred unii cercetători care studiază apariţia religiilor umane dintr-o perspectivă evolutivă.
Ei cercetează aşa-numită teorie cognitivă a religiei, care susţine că modul în care funcţionează mintea umană îi predispune pe oameni la adoptarea unor credinţe în supranatural, ce formează baza religiilor; astfel, apariţia religiilor poate fi explicată în cel mai firesc mod, prin înclinaţiile naturale ale oamenilor, determinate de modul lor obişnuit de a gândi.
Teoria a fost prezentată pe larg în urmă cu 2 decenii, într-o carte publicată în 1994, The Naturalness of Religious Ideas, al cărei autor, antropologul francez Pascal Boyer, este unul dintre iniţiatorii acestei viziuni.
Mai recent, în 2001, într-o altă lucrare, Et l’homme créa les dieux : Comment expliquer la religion, el a reluat acestă abordare evolutivă a originii conceptelor religioase, explicând în ce fel şi-au alcătuit oamenii aceste concepte şi de ce acestea s-au bucurat de un succes atât de mare, dăinuind şi dezvoltându-se de-a lungul timpului.
Ideea centrală este aceea că noi, oamenii, ca urmare a modului în care funcţionează mintea noastră, avem o „predilecţie” spre elaborarea unor credinţe în supranatural; apărute la oamenii preistorici, asemenea credinţe s-au diversificat şi dezvoltat, luând forma numeroaselor religii care au existat şi există în culturile lumii.
Această viziune porneşte de la observaţii asupra psihologiei umane şi asupra felului în care modul nostru specific de a gândi i-ar fi ajutat pe primii oameni, în timpurile preistorice, să supravieţuiască în condiţiile extrem de dificile ale existenţei lor. Azi avem, din fericire, si alte moduri de a cunoaste si a de a ne explica lumea. Dar in preistorie lucrurile stateau cu totul altfel.
Cum gândesc oamenii?
Una dintre caracteristicile minţii umane este următoarea: când se întâmplă ceva, survine un eveniment oarecare, noi suntem înclinaţi să considerăm că a fost produs de o creatură vie, adică avem tendinţa de a presupune existenţa unui agent. Aşa erau înclinaţi să gândească oamenii primitivi şi e uşor de înţeles de ce: aşa îi învăţase evoluţia, care îi „forţa” să adopte comportamente ce măreau şansele de supravieţuire. După cum explică dr. Kelly în articolul său, dacă vedeau frunzele unui tufiş mişcându-se ori auzeau trosnetul unei rămurele, puteau să presupună că sunt provocate de vânt, dar era mult mai bine să presupună că era vorba despre un animal de pradă şi să o ia la fugă; cei care făceau aşa aveau şanse mult mai mari de a supravieţui.
Supravieţuitorii transmiteau urmaşilor această tendinţă de a presupune existenţa unui agent (o fiinţă vie) în spatele evenimentelor vieţii de zi cu zi. Altfel spus, selecţia naturală a favorizat prevalenţa acestui fel de a gândi.
O altă particularitate a minţii umane ţine de modul în care îi vedem ce cei din jur. Omul este o specie socială, dar viaţa în grup are dificultăţile ei. Pentru supravieţuire, era important ca membrii tribului preistoric să se înţeleagă între ei, dar pentru asta era necesar ca fiecare să înţeleagă cum gândesc ceilalţi, credinţele lor, concepţiile lor. Atunci când suntem puşi în faţa unor comportamente ale altor oameni, noi presupunem automat că există anumite motive pentru care se comportă în acel mod şi încercăm să desluşim acele motive, pentru a înţelege acel comportament. Această capacitate este denumită de psihologi „teoria minţii”; nu toate speciile au această teorie a minţii, se crede, dar la om ea este prezentă într-un grad înalt. Graţie ei, oamenii manifestă, în general, un grad înalt de empatie, fiind capabili să îşi dea seama de stările de spirit ale celorlaţi şi să le înţeleagă modul de a gândi şi comportamentul.
sursa: descopera.ro
Lasa un raspuns