În 1488, într-un uric – carte de proprietate de danie domnească, moşiile „stilbicanilor“ sau ale „stulbucanilor“, nume derivat de la ştubeu, un stup scobit în trunchiul unui copac, au fost dăruite de domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, noii ctitorii de la Voroneţ, „Capela Sixtină a Estului“, zidită în acelaşi an, în doar trei luni şi trei săptămâni, spre a fi administrată cum se cuvine. Acesta este actul de naştere al comunei sucevene Stulpicani, care a celebrat anul acesta 529 de ani de la prima atestare documentară a localităţii.
Comuna Stulpicani este aşezată în Suha Bucovineană, la poalele versantului estic al Rarăului, într-o pitorească depresiune montană, la 10 km de Frasin, 17 km de Gura Humorului şi 34 km de Câmpulung Moldovenesc.
Are în componenţă cinci sate, dispuse pe rute diferite, la distanţe de la 4 până la 10 km de centrul administrativ: Slătioara, Gemenea, Negrileasa, Vadu Negrilesei şi Stulpicani.
Ca teritoriu, este printre primele 15 cele mai mari aşezări ale Sucevei, cu un perimetru total de 21.670 ha, suprafaţa forestieră ocupând 16.405 ha, iar cea agricolă, alcătuită în cea mai mare parte din fâneţe şi pajişti, se întinde pe 4.864 ha.
Populaţia, distribuită în 1.810 gospodării, este, potrivit ultimului recensământ, de 5.905 de locuitori.
Denumirea localității
„Numele satului Stulpicani ar veni de la o unealtă de prins pește, numită știulbic. Văzând primii locuitori ai acestui sat că în apele râurilor din zonă există pește din abundență, pentru a-și îndestula cămările, au început a se îndeletnici cu pescuitul, confecționându-și o unealtă primitivă care consta dintr-un băț lung de vreo doi metri, căruia îi legau la un capăt fâșii de coajă de tei. Cu capătul la care erau legate fâșiile din coajă de tei speriau peștii de pe sub pietre, rădăcini sau maluri spre a-i îndrepta spre crâsnice. Acești oameni care se foloseau de știulbice au fost numiți știulbicari și, pentru că această unealtă nu mai era folosită în altă parte, satul s-a numit Ștulbicani.”
Această explicație este menționată în anul 1899 în „Die Bucovina”, pagina 239. Ea este dată de către preotul Petru Boca, în anul 1890, când a început a scrie în „Condica cronicală” a parohiei Stulpicani. Preotul, pentru documentare, trebuie să fi făcut apel la bătrânii satului, care, poate, erau născuți la sfârșitul anilor 1790, aceștia având informația despre numele satului de la străbunii lor, coborâtori, pe scara timpului, probabil, undeva spre anii 1690-1700. Respectiva condică cronicală a ars în incendiul din 5 septembrie 1944, odată cu întreaga arhivă și cu biserica în care era depozitată aceasta. Cunoaștem cele consemnate în această condică cronicală din mențiunea făcută de notarul Circumscripției Stulpicani, G. Macovei, la 31 ianuarie 1940, într-un răspuns la un chestionar al autorităților, unde notează: „…după cum reiese din cronica Bisericii ortodoxe române din Stulpicani (…), sat cu denumirea ei la început de «Ștulbicani» și care denumire, se zice prin cronică că pe această vale ar fi umblat pescarii după prins pește, alungând peștele pentru a cade în sac sau în leasă, cu o botă lungă la care îi spunea știulbic, iar oamenii ar fi întrebuințat acest cuvânt, «Că de unde vii sau ești?», primind ca răspuns: «De pe valea unde umblă cu știulbicul»“. Primul document în care numele satului apare schimbat datează din 1776 și este scris în limba italiană: Villagio Stulpicani (Hurm.). Schimbarea numelui satului din Știulbicani în Stulpicani s-a datorat cancelariei austriece, care a adaptat, la cerințele limbii germane, majoritatea toponimelor. În limba germană s urmat de p sau t se pronunță ș. Deci autoritățile de ocupație au pronunțat Ștulpicani, dar cu timpul s-a impus forma scrisă. Menționăm că bătrânii din zonă numesc și astăzi satul Știlbicani, Știulbicani sau cu forma palatalizată Ștulghicani.”
Localnicii s-au întors la meseriile tradiţionale
Până nu de mult, activitatea economică din Stulpicani era strâns legată de minele de neferoase de la Tarniţa-Ostra şi exploatarea de uraniu de la Crucea. După ce acestea au fost închise sau abia mai funcţionează, localnicii s-au întors la ocupaţiile tradiţionale, de creştere a animalelor sau de prelucrare a masei lemnoase. Comuna dispune de 2.880 ha de fâneţe şi 977 ha păşune şi are un număr însemnat de ferme profilate pe creşterea oilor şi a vacilor de lapte sau viţeilor pentru carne. În localitate sunt înregistrate peste 230 de entităţi economice cu personalitate juridică, de la PFA până la societăţi cu răspundere limitată.
Unicitatea Codrului secular Slătioara şi a Rezervaţiei Todirescu
Activitatea rurală este dependentă, pe de o parte, de tradiţiile bucovinene, un real tezaur pentru întregul turism românesc, iar pe de altă parte, de prezenţa pe teritoriul localităţii a Codrilor seculari de la Slătioara, rezervaţie naturală consacrată în anul 1941, şi a Fâneţelor montane Todirescu, denumite şi Rezervaţia floristică Todirescu. Codrul secular Slătioara se întinde pe 1.064,20 ha şi este situat în estul Masivului Rarău, la o altitudine de până la 1.353 m, pe culmile Bâtca Neagră, Bâtca cu Plai şi Bâtca Lesei. Conţine exemplare seculare virgine de molid, brad, pin, tisă, lariţă, fag, scoruş de munte, carpen, platan şi ienupăr şi plante ocrotite, declarate monumente ale naturii, ca şi molidul ori tisa, de altfel, cum ar fi papucul-doamnei, vulturica de stâncă, foaia groasă, alga roşie de apă dulce, omagul, floarea-paştelui, piciorul cocoşului, sărişoara etc. Rezervaţia Todirescu (38,10 ha) este o păşune alpină care mărgineşte Codrul secular şi unde cresc specii montane precum usturoiul siberian, ghinţura, arnica, margarete, clopoţei etc. Ambele sunt în gestiunea Direcţiei Silvice Suceava, care îşi poate trece în cont performanţa de a fi ocrotit zona – a doua ca importanţă în Europa, după speciile de molid secular – şi de retrocedările cu toptanul, şi de defrişări. Ca un amănunt, pădurea virgină de la Slătioara se regenerează în proporţie de 75% pe cale naturală, doar restul fiind în permanenţă completat prin plantarea puieţilor produşi în două sere şi în pepiniera proprie de silvicultorii din Slătioara.
Tradiţie şi cultură
Slătioara şi-a conservat moştenirile culturale. În primul rând, păstrează datinile de demult, transformate ori care pot deveni destinaţii turistice: ţesutul şi prelucrarea prin arta ţărănească a lemnului; încondeierea ouălor; urcatul, măsura şi răscolul oilor etc. În localitate sunt șapte biserici, una catolică, care se menţine pentru cele 5 familii de confesiune catolică şi şase de rit ortodox, ultima fiind construită în anul 1998, la Stulpicani, iar cele mai vechi, Slătioara şi Negrileasa, datează din anii 1881 şi 1882. Comunitatea şi-a cinstit şi cei mai de seamă fii, prin amenajarea casei muzeu – învăţător Draca Chiril şi ridicarea unui monument închinat arhiepiscopului Cernăuţilor şi mitropolitului Bucovinei, Nectarie Cotlarciuc (1875-1935). În fine, partea de educaţie este asigurată prin cinci şcoli, una de arte şi meserii, trei gimnaziale şi una primară, fiecare având şi spaţii pentru preşcolari, o grădiniţă şi o bibliotecă. Localitatea dispune de cinci cămine culturale, două dispensare umane şi de o bază sportivă.
Religia și credința strămoșească
Preotul paroh din localitate are o părere foarte bună despre credincioșii pe care îi păstorește. „Stulpicanii sunt printre cei mai buni gospodari bucovineni, îndeletnicindu-se cu creșterea animalelor și exploatarea masei lemnoase. În vremurile bune o mare parte lucrau la mina Tarnița, dar azi mai sunt doar câțiva mineri care lucrează la IMR Crucea. Toți stulpicănenii sunt oameni harnici, cu frică de Dumnezeu, care știu să dea cinstea cuvenită atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor. Având o credință strămoșească puternică, sunt uniți în jurul celor două biserici existente și, ca pe vremea măritului domn Ștefan cel Mare și Sfânt, ortodoxia este modul lor de viață. Mulți au vrut să-i rătăcească de la credința străbună dar n-au reușit, majoritatea frecventând cultul în care s-au născut și botezat Astăzi, viața bisericească a credincioșilor este dinamică, desfășurându-se în toată splendoarea ei. Credincioșii răspund întotdeauna chemării preotului de a participa la viața cetății. De mici, copiii sunt aduși la sfânta biserică pentru a se împărtăși cu sfintele taine, iar elevii conduși de inimosul profesor de religie Ciprian Zamcu vin și ei în casa Domnului, fiind îndrumați atât spre a înțelege cele religioase, cât și pentru a participa la actele de caritate făcute de Biserică.”
Lasa un raspuns