Ne lovim zilnic de propoziții de genul, ce bun prieten mi-a fost x sau cât m-a iubit y și chiar noi obișnuim să spunem asemenea lucruri. Foarte puțini se opresc și încearcă să descopere motivația acestor declarații, majoritatea preocupați prea mult de un viitor care îi împiedică să aprecieze prezentul, iar alții pentru că consideră inutilă preocuparea, din moment ce lucrul e oricum terminat.
Pornind de la un eveniment nefericit, decesul mamei mele de la care se împlinesc în decembrie 20 de ani, am descoperit pas cu pas că adevărata vină pentru sentimentul de pierdere îmi aparține. Este inutil să mă plâng că mi-a fost răpită prea devreme, din moment ce atâta vreme cât a fost în viață am căutat și găsit motive puerile ca să stau departe de ea. Vorbele rămase nespuse între noi, momentele neîmpărtășite, tristețile și singurătatea ei, datorate mie mă dor parcă mai tare astăzi decât oricând, deși a trecut atâta timp.
Același fel de raționament aplicat oricărei astfel de problemă duce la rezultate imediate în viața noastră aparent monotonă, dacă reușim să conștientizăm faptul că nu putem controla timpul. Nu putem să cerem părinților să rămână în viață până ne vine nouă mintea la cap, nu putem să le cerem prietenilor să ne suporte la nesfârșit hachițele și nici iubitelor sau nevestelor să rămână alături de noi până învățăm să spunem zilnic te iubesc și să ne purtăm ca atare.
Învăţăm cât de prețioasă e sănătatea atunci când ne cheltuim banii pentru care am lăsat totul la o parte pe medici, operații și medicamente. Învățăm să apreciem prietenia numai când ajungem singuri, părăsiți până și de proprii copii, deoarece nu am considerat necesar să îi ținem aproape.
O zicală spune că un om normal trebuie să știe că ceea ce nu are, nu-i este cu adevărat necesar. Am fost uimit să descopăr că această zicală este adevărată, majoritatea dorințelor care ne agită existența venind din voința de a epata, de a demonstra altora valoarea ta. Mulți, cred că cei mai mulți dintre noi, își petrec întreaga viață alergând după fantasme. Exemplul pe care aș dori să vi-l ofer este al unui amic care din dorința de a le oferi copiilor săi condiții exemplare de viață, și-a luat două servicii. A muncit în aceste condiții 18 ani, fără concedii, de multe ori fără duminici, fiind un adevărat străin în casa lui. Cu copiii ajunși mari și sătulă să tot aștepte să aibe și ea soț, nevasta a divorțat, a luat copiii și-a plecat… lăsându-l pe nefericit să se întrebe de ce și pentru cine s-a chinuit toată viața.
Cristian Tonolla
Lasa un raspuns