În anii 1950 autoritățile comuniste din România au naționalizat podgoriile și comerțul cu băuturi alcoolice.

De asemenea s-a decis limitarea consumului de alcool prin măsuri de raționalizare. Măsurile luate la sfârșitul anilor ’50 de puterea comunistă de la București n-au avut efectul scontat. Regimul dur de autorizare a distribuitorilor legali de alcool a mutat consumul, din bodegi și bufete, direct pe piața neagră. Un deceniu mai târziu avea să înceapă cea mai mare afacere subterană cu alcool din istoria României socialiste. I s-a spus, scurt, „afacerea Bachus” și a fost pusă pe picioare de Gheorghe Ștefănescu, administratorul unui depozit de vinuri din București, de lângă Podul Basarab, pe Calea Griviței.

Gheorghe Ştefănescu s-a născut pe 11 septembrie 1929, într-o familie de negustori în care vinul se simţea la el acasă. A cincea generaţie de „vinari”, Gică n-a sărit etapele meseriei, dar s-a legat repede de tradiţia strămoşilor săi şi a învăţat din mers cum să facă bani.

Afacerea lui Ștefănescu a debutat la începutul anilor ’70 în depozitul de vinuri din Calea Griviței unde era gestionar.  Între 1971 şi 1978, pe Calea Griviţei exista o prăvălie mică, dar deosebit de cochetă. Magazinul avea clienţi fideli, care veneau chiar şi din cartiere îndepărtate şi cumpărau de acolo un vin „vărsat”, bun şi relativ ieftin. Unitatea se numea „Depozitul de vinuri şi rachiuri, cu desfacere către populaţie” şi aparţinea de ICL Alimentara, Sector 1, dar bucureştenii îi spuneau „la Ştefănescu”, după numele şefului, un om între două vârste, jovial, care tot timpul avea pe buze un banc ori o glumă deocheată şi de la care nu plecai fără să cumperi măcar un litru de vin ori o ţuică.  Pe lângă renumele patronului, chiar şi magazinul însuşi era un punct de atracţie: avea o vitrină mare,  care reprezenta un peisaj rustic. În mijlocul ei trona macheta unui car oltenesc, cu doi boi care trăgeau un butoiaş, făcut din doage adevărate, de stejar. De la un timp, printre clienţi începuse să circule zvonul că vinul lui Ştefănescu nu ar fi chiar curat şi dacă nu se bea rapid se preschimba în apă chioară. Majoritatea „fidelilor” lui Ştefănescu nu aveau însa cum să bage de seamă, pentru că îşi consumau băutura înainte de producerea ciudatei metamorfoze.

În locaţia sa, Ştefănescu „boteza” produsele după o schemă destul de simplă și, probabil, la fel de eficientă și în zilele noastre. Potrivit rechizitoriului procurorilor, în perioada amintită, Ştefănescu a amestecat vin de 7 lei litrul, cu vin de 9 lei litrul, pe care l-a vândut la preţul de 9 lei litrul. De asemenea, vinul de 9 lei a fost amestecat cu cel de 12 lei litrul şi vândut la preţul din urmă. Amesteca rachiu de drojdie (30 de grade) cu țuică de prune (24 de grade) și le vindea sub eticheta de „Țuică de prună”. În „cupaj” mai adăuga și apă, ca să-i mai ia din tărie. Apoi, prinzând curaj, a început să-și creeze o întreagă rețea de achiziție și transport mituind întreaga conducere a podgoriilor Cotești din Vrancea, gestionari de depozite, milițieni, inspectori și primi secretari de partid. Pe scurt cumpăra vin „la negru” de la Cotești pe care apoi îl „multiplica” la el, în depozitul din București, și plătea șoferi care își treceau „timpi morți” pe foaia de parcurs (defecțiuni, odihnă, etc.) și făceau două drumuri în loc de unul cu vinul care nu apărea în acte. Rețeaua a funcționat ani buni, fără probleme, pentru că Ștefănescu și familia sa supervizau îndeaproape toată operațiunea și nu se zgârceau defel cu „recompensele” pentru toți cei care intrau în sistem. De exemplu, conform anchetei, un șofer putea primi și 2.000 de lei pentru o cursă, o sumă apropiată de salariul mediu lunar de la acea vreme. Cei vechi primeau bonusuri constante în țigări, cafele și băuturi „din import”, iar cei mai importanți aur.

Sistemul infracţional pus la punct de către Gheorghe Ştefănescu poate fi structurat pe două etape. Prima, întinsă pe perioada 23 martie 1971 – 19 martie 1974, era considerată de către autorităţile vremii ca fiind pliată pe intervalul în care Ştefănescu şi-a pregătit resursele financiare pentru marile lovituri de mai târziu. Adevăratele lovituri aveau să vină însă din 1974 şi până la momentul reţinerii sale, în 1978. În tot acest timp Ştefănescu a avut gestiunea „curată”.

În cazul vinului, Ştefănescu a preferat să se aprovizioneze cu cantităţi mult mai mari de vinuri inferioare, 138 de vagoane de vin la preţul de 7 lei litrul şi 24 de vagoane de vin cu 9 lei litrul, pe când la vinul de 12 lei litrul s-a aprovizionat în toată această perioadă doar cu 8 vagoane. Plusul obţinut, calculat de anchetatori la valoarea de 1.053.668 lei a fost însuşit în întregime de acesta, printr-o organizare abilă a întregului sistem. În cei aproape opt ani de „activitate”, Ştefănescu a intrat în legatură cu şefii celor mai mari întreprinderi vinicole, din judeţul Vrancea şi din alte zone la fel de celebre. „Circuitul” era deosebit de complex, incluzând şi falsificarea unor acte de gestiune, atât la „furnizori”, cât şi la magazinul lui Ştefănescu. Alcoolul etilic folosit după 1974 provenea de la Biofarm si Policolor, de unde era furat, „cu acte în regulă”, de câţiva complici care aveau funcţii de conducere.
Întregul sistem era atât de bine pus la punct încât niciun control financiar nu a fost în stare să-l descopere.

Sesizarea care a dus la deschiderea dosarului a aparţinut unui ofiţer de la Miliţia Economică,  care cumpărase vin pentru nuntă din magazinele lui Ştefănescu, dar care fusese nevoit să amâne fericitul eveniment. Câteva zile mai târziu, când a verificat calitatea licorii, omul a avut surpriza să descopere că apa se separase de vin, iar o culoare ciudată se depusese pe pereţii sticlelor. Iniţial, ancheta s-a concentrat doar asupra falsificării vinului. În acea fază a cercetărilor s-a descoperit că vinul care se preschimba rapid în apă nu avea nimic în comun cu strugurii şi, în realitate, era doar un amestec de apă, alcool, coloranţi şi arome sintetice. Ancheta întregii „afaceri” a durat aproape doi ani şi s-a finalizat prin câteva sute de dosare penale. Ştefănescu a apărut în cele mai multe dintre ele, mai ales în calitate de complice. În zece dosare, el avea însă calitatea de „personaj principal”.

Prinderea lui Ștefănescu și deconspirarea rețelei sale (din care făceau parte sute de persoane cu funcții relativ importante în structurile PCR) se datorează unui flagrant organizat de Securitate, în cursul căruia Ștefănescu urma să cumpere aur de la un bișnițar local. Ștefănescu este arestat în august 1978, iar în locuința sa sunt găsite aproape 19 kilograme de aur și câteva milioane de lei. În aprilie 1980, Ștefănescu este condamnat la moarte și executat pe 4 decembrie 1981. Estimări neoficiale ale prejudiciului adus statului român de rețeaua lui Ștefănescu indică cifra de aproape 5 milioane de dolari, la nivelul anilor ’70.

Cazul „Bachus” a declanșat o adevărată furtună în România, 284 de persoane fiind cercetate și închise la finalizarea anchetei.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.