Aşa că: jos masca! Putem trăi fără

Dragoș Huțuleac

Deşi măştile nu mai sunt obligatorii, ele au rămas pe chipurile multora. Nu, nu e vorba de măştile sanitare, ci de măştile sociale care au devenit obişnuinţă. Acele măşti care menţin aparenţa că totul este bine şi frumos, şi că trăim cei mai buni ani ai vieţii noastre, şi că suntem fericiţi, împliniţi, părinţi perfecţi, copii perfecţi, oameni perfecţi, cei mai cei de pe suprafaţa pământului. Dar ce mă limitez eu doar la Pământ. Dacă ne luăm după măştile cu pricina, suntem cei mai cei din Calea Lactee, din galaxie, din Univers, iar minunăţiile din viaţa noastră se întind  de la minus infinit către plus infinit. Doamne, cât suntem de perfecţi!

Suntem atât de „perfecţi” încât numărul sinuciderilor a crescut de la an la an cel puţin îngrijorător. Oameni care pe social media par veseli, realizaţi, că au tot ce îşi pot dori, îşi pun capăt zilelor cu zâmbetul pe buze şi probabil că acest ultim zâmbet este singurul sincer din ultimii zeci de ani. Moartea li se pare mai uşoară decât viaţa asta „atât de perfectă” pe care o duc, atât de „plină de satisfacţie”. Şi asta numai pentru că au trăit ca să vadă alţii cât de „realizaţi” sunt ei, cât de „perfecţi”, cât de „buni”, cât de „descurcăreţi” sunt. Şi au făcut asta deşi în intimitatea lor recunosc că ar fi fost fericiţi cu mult mai puţin.

Suntem atâta de perfecţi încât somniferele se vând aproape mai bine ca banalele medicamente pentru gripă. Nu mai putem dormi de „corecţi” ce suntem, de cât de „bine” ne merge afacerea, de cât de mult ne „iubeşte” partenerul, de cât de multă „încredere” avem în cei din jurul nostru, de „lipsa” datoriilor, de „cariera” grozavă pe care o avem. Daaaa…de asta ne odihnim atâta de bine! De câtă încrede oferim şi câtă credem că primim. Ce să mai zic, suntem „perfecţi”!

Daaaa! Suntem atâta de perfecţi încât antidepresivele sunt la ordinea zilei. Iar când nu e vorba de pastile, e vorba de vicii. De acele vicii în care ne afundăm tot mai mult şi mai mult, pentru a avea un strop de plăcere care să ne amintească că încă suntem vii. Şi ajungem să le folosim tot mai des, şi mai des, le combinăm, le deformăm, le transformăm, până facem abuz de ele, până când nici ele, în cele mai anormale forme de consum, nu ne mai oferă clipa aia de plăcere după care tânjim aşa cum tânjim când suntem copii după iubirea părinţilor. Şi Doamne ce nenorociri au loc!

Scriu asta ca o constatare, în urma unor discuţii avute în intervalul 20 decembrie – 18 ianuarie cu oameni care par a avea totul şi care totuşi, nu au nimic. Cel mai inteligent dintre ei, care consumă somnifere de 7 ani şi care ştiu că va citi acest editorial, ulterior urmând să mă sune ca să mă bălăcărească, a sintetizat cel mai bine problema: „Degeaba ai ce vrei tu, dacă nu ai ce contează pentru tine”. Aşa că: jos masca! Putem trăi fără.