de Dragoş Huţuleac
Ce bine ar fi dacă vântul ăsta de toamnă, care ridică frunzele și le transformă într-o ploaie multicoloră, ne-ar ridica și gândurile de jos, de prin praf și țărână și le-ar duce așa: murdare, prăfuite, tocmai sus. Pe unele le-ar duce până la nori, altele până la stele și doar cele mai speciale ar ajunge mai sus, și mai sus, tot mai sus, tocmai până la Cel de Sus. Care le-ar vedea că vin de departe și s-ar duce repede în bordeiul lui din lemn de paltin, ar aprinde focul în vatră, ar pune repede de mămăligă, ar scotoci în garniță după niște jumări cu mai multă macră, poate și niște cârnaț, ar sparge niște ouă și ar face un scrob de să te lingi pe degete.
Din cofeiul de după cuptorul cel mare (că da, Cel de Sus are sobă cu cuptor pe care poți dormi și-ți odihni cum trebuie sufletul) ar scoate în câteva castroane niște lapte acru, după care, transpirat de la atâta efort s-ar odihni câteva clipe pe lavița din fața cerdacului privind cu drag la gândurile noastre care sunt tot mai aproape de El.
„Intrați, intrați! Bine ați venit acasă” le-ar zice Dumnealui când le vede că se fâsticesc taman la poartă. „Haideți, îndrăzniți, uite, vă așteaptă mâncarea pe masă!” Și ele ar intra.
Întâi cele mai îndrăznețe. Că întodeauna ele sunt primele. Apoi celelalte. Cuminți, toate s-ar aseza la masă. De la mic la mare, că așa-i acolo sus: e ordine! Și-ar începe să mânânce. Cu poftă, ca și cum n-ar mai fi mâncat niciodată.
Cel de Sus le-ar privi cu drag, s-ar așeza la gura sobei, ar începe să curețe cartofi pentru scrijele și le-ar zice: „Vedeți voi, ăsta e Raiul! Când stau toți la masă și mânâncă din aceeași mămăligă fără să se teamă că nu le-ajunge. Și să știți de la Mine, voi gândurilor care ați ajuns până aici, care mai mari, care mai mici, că într-o casă în care miroase a mâncare, este și dragoste. Că voi de asta nu v-ați oprit nici la nori, nici la stele. Ați căutat iubirea în cea mai curată formă a ei și iată că ați găsit-o”
Lasa un raspuns