Botezul Domnului – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Iisus Se supune botezului nu pentru Sine, ci pentru noi, mai ales că botezul lui Ioan nu era suficient pentru iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 19, 2-6); era nevoie de un botez care să îşi tragă seva din viaţa, Jertfa, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Un astfel de botez vor practica mai târziu Apostolii. Ei vor boteza în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19). Vor săvârşi botezul renaşterii „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5). Acesta este botezul pe care l-a adus Hristos şi prin care se poate obţine mântuirea (Marcu 16, 16), respectiv iertarea păcatelor.

„Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Sărbătoarea Botezului este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, fiind amintită de Clement Alexandrinul încă din secolul al II-lea d.Hr. Din secolele IV-V se păstrează mai multe cuvântări patristice, rostite cu acest prilej. În plus, pe lângă Sfintele Paşti şi Cincizecime/Rusalii, Botezul/Teofania/Epifania este singura sărbătoare menţionată în Constituţiile Apostolice (secolul al IV-lea). În Biserica Apuseană este cunoscută sub numele de „Sărbătoarea celor trei magi”.

Cât priveşte informaţiile despre Hristos privind perioada dintre naşterea şi botezul Său, ele sunt episodice. În Sfintele Evanghelii, este menţionată tăierea-împrejur cea după trup, petrecută în a opta zi de la naştere (Luca 2, 21); apoi, în a patruzecea zi, Pruncul Iisus a fost întâmpinat de Dreptul Simeon în Templu (Luca 2, 27-32); episodul închinării magilor şi aducerea darurilor de aur, smirnă şi tămâie s-a petrecut cel mai probabil după închinarea Pruncului la Templu (Matei 2, 11-14); la doisprezece ani, Îl întâlnim pe Copilul Iisus vorbind în Templul din Ierusalim (Luca 2, 42-47), iar la treizeci de ani, primind Botezul (Luca 3, 23).

Sfântul Evanghelist Matei mai oferă amănunte legate de fuga în Egipt (2, 13-15), precum şi de întoarcerea în Nazaretul Galileei (2, 20-23), petrecută după moartea lui Irod, însă nu şi despre perioada următoare, adică despre cele ce s-au petrecut până la Botez.

Dată fiind această situaţie, înclinăm să credem că până la vârsta de treizeci de ani, în afara plecării în Egipt, Iisus a rămas în Nazaret, lucrând în atelierul lui Iosif, până când a venit din Galileea la Iordan, „către Ioan, ca să se boteze de către el” (Matei 3, 13). Cât priveşte absenţa informaţiilor adusă în discuţie, ea se justifică şi prin faptul că vârsta maturităţii unei persoane, la evrei, începea la treizeci de ani.

Hristos, fiind considerat fiul lui Iosif, trebuia, ca oricare alt tânăr evreu, să treacă prin cele trei perioade (copilărie, adolescenţă, tinereţe), considerate a fi trepte fireşti în formarea personalităţii umane. Deşi Hristos nu avea nevoie de o astfel de pregătire, El nu a vrut să-Şi reveleze identitatea de „Fiu al lui Dumnezeu” mai devreme de vârsta maturităţii, mai ales că avea în atenţie două lucruri importante: desăvârşirea Legii Vechi şi promulgarea Legii Noi. Or, pentru aceasta, autoritatea Sa divină trebuia să aibă ca suport vizibil autoritatea Sa omenească, recunoscută ca fiind la un nivel de manifestare matur şi desăvârşit; într-un cuvânt, Hristos trebuia să fie perceput ca fiind deplin responsabil pentru împlinirea misiunii Sale mântuitoare. În cazul Mântuitorului, această maturitate, după relatarea Sfinţilor Evanghelişti, a devenit vizibilă în împlinirea a două acte esenţiale: Botezul şi ispitirea din pustiul Carantaniei.

De primul moment este legată şi sosirea Sfântului Ioan la Iordan, prezisă de prorocul Maleahi: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele” (3, 1). Aşadar, trimiterea Sfântului Ioan la propovăduire nu a fost întâmplătoare, ci a fost dictată de sus: „A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan” (Luca 3, 2). Şi aceasta pentru că el avea de anunţat un mesaj neobişnuit, care era legat de instituirea unui aşezământ spiritual veşnic: „Împărăţia cerurilor” (Matei5, 3).

Misiunea Înaintemergătorului de a vesti apropierea Împărăţiei cerurilor (Matei 3, 2) a fost anunţată de către prorocul Daniel: „Dumnezeul cerului va ridica un regat veşnic care nu va fi nimicit niciodată” (2, 44). Împărăţia cerurilor este creaţia lui Dumnezeu, nicidecum a omului, în care stăpâneşte numai voia Sa. Însă omul, pentru a se învrednici de primirea acestei Împărăţii, avea nevoie de o înnoire a vieţii, după principiile şi normele de viaţă primite de Sus. Era nevoie de o curăţire a sufletelor, sugerată de exprimarea metaforică: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” (Matei 3, 3).

În aşteptarea acestei Împărăţii, însuşi Sfântul Ioan Botezătorul a dus o viaţă austeră, înfruntând capriciile şi asprimea naturii, limitându-se doar la hrana deşertului (mierea sălbatică, acridele sau lăcustele). Întâlnirea cu Hristos presupunea o pregătire cu totul specială. Venea Hristos, prin care se împlinea aşteptarea atâtor veacuri. De altfel, Sfântul Ioan Botezătorul Îl întâlnise pe Hristos la numai şase luni de la zămislirea sa, atunci când a săltat de bucurie în pântecele Elisabetei (cf. Luca 1, 41).

Minunea venirii lui Hristos a fost precedată de un alt fenomen inedit. În Betabara sau Enon, veneau la Ioan să se boteze din toate ţinuturile Iudeei. Nu pe toţi îi primea cu amabilitatea cuvenită; dimpotrivă, cărturarilor, saducheilor şi fariseilor le adresa cuvinte aspre: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Luca 3, 7); sau: „Iată, securea [Hristos, n.n.] stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 3, 10).

La Iordan, Ioan împlinea o poruncă a lui Dumnezeu. Botezul nu era invenţia lui, ci era rânduit de Dumnezeu: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis …” (Ioan 1, 33). Prin botez, se împlinea toată dreptatea (Matei 3, 15). De fapt, acesta este argumentul determinant în săvârşirea botezului de către Ioan.

Prin Botezul Domnului, întregul Univers se restaurează manifest în lumina şi sfinţenia Treimii. Duhul Sfânt, în chip de porumbel, dezvăluie iubirea şi supunerea Fiului faţă de Tatăl, Care Îl recunoaşte ca Fiu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” (Matei 3, 17); Tatăl Îl recunoaşte ca fiind unicul Său Fiu. Persoanele Sfintei Treimi aduc mărturia Lor unanimă: „Închinarea Treimii S-a arătat…”, cântăm în Troparul Praznicului.

Surprinzătoare rămâne conjunctura în care Sfântul Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Iisus ca fiind Mesia: „Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt.” (Ioan 1, 33). În rezolvarea acestei ecuaţii, chiar dacă este cu o singură necunoscută, era nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, intervenţie care, de altfel, n-a întârziat: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 1, 34).

În cazul de faţă, Duhul Sfânt Se arată a fi nu numai principiul vieţii, ci şi al lucrării. Era glasul tainic al unei voci interne care îi vorbea lui Ioan Botezătorul, precum odinioară prorocului Samuel, care a fost trimis să-l recunoască pe David dintre toţi fraţii lui (I Regi 16, 12).

Un lucru extraordinar a fost şi faptul că Hristos S-a botezat „după ce s-a botezat tot poporul” (Luca 3, 21). Adică, după ce omenirea s-a curăţit prin apă, mărturisindu-şi păcatele, Hristos, prin Botezul Său, Şi-a asumat toate păcatele, urmând ca prin Jertfa Sa de pe Cruce să le desfiinţeze.

Mesia avea să ispăşească păcatele lumii, pe care şi le asumase. El nu S-a botezat pentru că avea nevoie de curăţire, fiind fără de păcat (Ioan 8, 46; Evrei 4, 15), ci a primit botezul de la Ioan pentru a Se aşeza, astfel, tainic, în locul fiecărui păcătos. Acest adevăr îl confirmă şi Sfântul Ioan Botezătorul, când spune, arătându-L pe Iisus ucenicilor săi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29). Sau: „Pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat” (II Corinteni 5, 21).

Vedeţi, Iisus Se supune botezului nu pentru Sine, ci pentru noi, mai ales că botezul lui Ioan nu era suficient pentru iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 19, 2-6); era nevoie de un botez care să îşi tragă seva din viaţa, Jertfa, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Un astfel de botez vor practica mai târziu Apostolii. Ei vor boteza în numele Sfintei Treimi (Matei28, 19). Vor săvârşi botezul renaşterii „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5). Acesta este botezul pe care l-a adus Hristos şi prin care se poate obţine mântuirea (Marcu 16, 16), respectiv iertarea păcatelor.

Naşterea din nou are loc numai prin Taina Botezului. Numai prin Botez firea noastră se îndumnezeieşte şi se uneşte cu Hristos, cum frumos se cântă la Pavecerniţa Praznicului: „Cu Mine împreună de se va pogorî cineva şi împreună de se va îngropa prin Botez cu Mine, se va desfăta întru slavă şi înviere” (Cântarea VII, Stihira III).

Aşadar, să folosim prilejul sărbătorii de azi pentru a ne examina cum ne-am îndeplinit până acum angajamentele făcute la Botez prin naşi, martorii noştri, şi, căindu-ne pentru infidelităţile comise, să ne reînnoim hotărârea de a ne pune întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu. Numai aşa ne vom putea păstra vie conştiinţa nobleţei de fii după har ai lui Dumnezeu–Tatăl şi de fraţi ai lui Hristos în Duhul Sfânt”.