Cadrilaterul

Numele, apărut la generalii români în 1913, în decursul celui de-al doilea război balcanic, înseamnă „patrulater” și provine de la cele patru cetăți, turcești până în 1878, care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei din 1913: Silistra, Ruse, Șumen și Varna. Anul 1913 a fost anul de glorie al diplomaţiei şi al armatei române. Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia mult-visată de către politicienii noştri, cea de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la Conferinţa de pace de la Bucureşti: stăpânirea asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni.

Anterior însă, de-a lungul Evului Mediu, teritoriul din sudul Dobrogei a trecut sub mai multe stăpâniri. Pentru români, este mai bine cunoscută istoria domniei lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), care se intitula, la un moment dat, „stăpânitor pe amândouă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare şi peste Cetatea Dârstorului”.

Una dintre consecinţele războiului româno – ruso – turc, din anii 1877 – 1878, a fost trasarea graniţei dintre România (indepedentă) şi Bulgaria (autonomă în cadrul Imperiului Otoman). Graniţa de după 1878 a separat Dobrogea istorică, zona de nord revenind României, iar zona de sud – Bulgariei.  Rolul României în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, a obţinut din partea turcilor teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele Dobrogea şi apoi a procedat la un schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei.

Tot în urma războiului din 1877, câştigat de armatele rusă şi română, o parte a teritoriilor turceşti de la sud de Dunăre au format Bulgaria, ca stat autonom supus Imperiului Otoman. Politicienii din Bulgaria modernă de după 1878 au promovat în conştiinţa publică bulgară, prin presă şi cărţi, ideea că Dobrogea era pământ bulgăresc, care urma să fie revendicat (şi apoi inclus) în Bulgaria Mare. Discursul bulgarilor era perceput ca o ameninţare directă la adresa României, care era oricum, încă din 1878, nemulţumită de trasarea graniţei. De pe atunci ceruse rectificarea graniţei prin includerea Silistrei şi a localităţilor din jur, locuite şi de populaţie românească. Treptat s-a conturat în discursul politic de la Bucureşti ideea rectificării graniţei de sud prin încorporarea unui teritoriu mai larg, de la Silistra până către Balcic, la Marea Neagră, din raţiuni strategice. Iar creşterea importanţei Bulgariei pe plan internaţional era percepută ca un pericol la statutul de putere regională al României, poziţie la care aspirase încă de la începutul domniei regelui Carol I.

În 1878, majoritatea populaţiei din Dobrogea era turcă şi tătară, doar în proporţie redusă erau români, ruşi şi bulgari. În Cadrilater, şi chiar la sud de acesta, ţinutul era ocupat de un număr mare de turci, cei mai mulţi dispuşi să emigreze. Atribuită însă principatului autonom al Bulgariei, Dobrogea de sud va fi împânzită cu elemente bulgare, absente aproape până atunci în regiune. O statistică din 1850 în cazaua Balcic dădea în 84 localităţi doar 682 familii bulgare, iar în Bazargic în 89 de localităţi doar 930 familii bulgare. Iată deci cum populaţia bulgară a Cadrilaterului este sosită în zonă abia după 1878 din restul Bulgariei, Rusia, Turcia şi chiar România.

Declanşarea celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost pretextul mult aşteptat de Bucureşti pentru a se implica militar în sudul Dunării. Fastul trecerii trupelor române peste Dunăre a fost posibil datorită lipsei oricărei rezistenţe din partea bulgarilor. În campania victorioasă din Balcani armata română nu a avut confruntări militare de anvergură. Cu excepţia unor focuri trase de trupe dezorganizate, bulgarii s-au predat în masă. Astfel că trupele româneşti au trecut repede peste Munţii Balcani şi s-au apropiat de Sofia. Astfel, România şi-a atins obiectivul strategic de securizare a frontierelor Dobrogei prin dobândirea Cadrilaterului, recunoscut în graniţele sale la Conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913.

Cadrilaterul a aparţinut României între anii 1913 – 1940. În vara anului 1940, presiunile Germaniei naziste asupra României, menite să determine retrasarea frontierelor României, au crescut foarte mult. La data de 15 iulie 1940, Hitler îi scria regelui Carol al II-lea o scrisoare ultimativă: „Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă”, sublinia Hitler.

Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegaţia română a fost formată din Alexandru Crețianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Horia Grigorescu, primarul municipiului Constanţa, generalul Gheorghe Potopeanu și Henri G. Meitani. La negocieri, delegaţia guvernului României a propus ca Silistra – cetate de pe Dunăre, care aparţinuse Ţării Româneşti încă din secolul al XIV -lea, precum şi oraşele Cavarna şi Balcic, de la Marea Neagră, să rămână României. Delegaţia Bulgariei a respins însă propunerea României, cerând, integral, ambele judeţe – Dristor şi Caliacra.

Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea tratativele au fost reluate la 7 septembrie 1940, când în temeiul ordinului telefonic al noului premier, Ion Antonescu, acordul a fost semnat de Henri Meitani (membru al delegației) și nu de ambasadorul Alexandru Crețianu, șeful delegației române la tratative. La 10 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat sub proprie semnătură tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei. La începutul lunii septembrie 1940 comandantul Armatei a II-a, generalul Gheorghe Argeșanu, a fost trimis de rege la Constanța pentru a organiza rezistența armată . Conducătorul rezistenței fiind însă convocat la sediul Guvernului în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940 și arestat din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni relativ fără probleme. Una din primele măsuri instituite de noii ocupanți a fost aceea de a reveni la numele vechi, în limba bulgară. În final, populația română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populație cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români (din Cadrilater și sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 bulgari.

În perioada în care a făcut parte din România Mare, cel mai cunoscut obiectiv ridicat în Cadrilater a fost castelul reginei Maria de la Balcic. Castelul, ridicat între anii 1925 – 1936, reprezintă, chiar şi în ziua de astăzi, cel mai valoros obiectiv turistic din Cadrilater.