Mărturisesc că nu mă așteptam să fiu copleșit emoțional de un eveniment și nici să mă simt prea mic pentru a participa la el, dar s-a întâmplat. Ieri am văzut un tsunami emoțional ridicându-se apocaliptic dintr-un ocean de prietenie, pentru a mă asalta și lupta cu el m-a lăsat stors de aproape toate resursele. Asemenea lucruri sunt menite să-ți aducă aminte de proporții, să-ți definească copleșitor valoarea umană a unor prieteni, prin prisma prietenilor pe care îi au.
Nu sunt un om ușor impresionabil, dar ziua poetului Sorin Poclitaru mi-a dovedit că mai există oameni care merită prietenii deosebite, oameni cărora să merite să le dăruiești admirația ta. Până ieri eram convins că știu tot ce se poate ști despre prietenie, dar acum pot spune că sunt convins că nu știu. Am învățat ieri că lumea conține mai multe ființe superioare decât mă așteptam, ființe bune și altruiste, capabile să gândească dincolo de interesul personal. Am mai înțeles și că oamenii frumoși spiritual determină, prin simpla lor prezență, manifestări frumoase acelora pe care îi au în jur.
Partea grea a acestor trăiri este însă că în urma lor, viața se întoarce în făgașul ei și este parcă un pic mai searbădă și un pic mai gri decât era înainte. Gesturi care până ieri păreau normale devin prea mici pentru a fi interesante și oamenii ți se par o vreme mai mici, deoarece după un tsunami, celelalte valuri par cumva mai mici. Am mai spus și cu alte ocazii că fericirea și binele, în doze mari, dor și obosesc, că au cumva capacitatea de a ne demonetiza bucuriile mici, care înseamnă viața noastră zilnică.
Lasa un raspuns