Creanga de aur pare să fie o expresie a sincretismului dintre vechea religie a dacilor şi religia creştină aflată în plin proces de expansiune. „Era, de la fericitul Zamolxis, cursul vremii într-al cincilea ciclu, socotind ciclul cât numărul zilelor anului, adică trei sute şaizeci şi cinci de ani. Iar dintr-al cincilea ciclu, credincioşii vechi de la Carpaţi numărau ani o sută douăzeci. În văile îndepărtate, unde izvoarele şi puhoaiele înălţimilor se prefac în pâraie şi lacuri, iar oamenii îşi clădesc case de bârne în aşezări statornice, lumea îşi întorsese faţa cătră o lege nouă şi număra 780 de ani de la izbăvitorul Hristos”
Acest lucru îl surprindem mai întâi în cuvintele profesorului Stamatin („Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut substitui puterilor trecutului decât în parte şi superficial. Poporul încă practică legea veche.”) care mărturiseşte întâlnirea sa cu ultimul Decheneu, probabil însuşi Kesarion Breb. Imaginea acestuia, ce pare să o reconstituie pe cea a preotului păgân din Strigoii lui Mihai Eminescu (Pe-un jilţ tăiat în stâncă sta ţapăn, palid, drept,/ Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân; /De-un veac el șede astfel — de moarte-uitat, bătrân, / În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân, / Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept… / Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb, Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate, / El numără în gându-i zile nenumărate, / Și fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate, / Cu-aripile-ostenite, un alb ș-un negru corb”), o vom regăsi mai târziu în cea a zeului Pan din poeziile Blaga şi chiar în imaginea lui Zamolxe din piesa cu acelaşi nume ( „E orb şi e bătrân/ Pleoapele-i sunt cremene/ Zadarnic cearc-a mai clipi,/ Căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă”).
„…am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchiu în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupra-i fâlfâia gonindu-se în roate, cu aripele-ostenite, un alb ş-un negru corb. Sub povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile.”
De la acel mag bătrân, din epoca regilor daci, Stamatin află că şi „Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de altădată”, căci „lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice” şi, chiar dacă pentru oamenii timpurilor noi „Iisus e soarele inimii lor”, „ În această inimă dorm practicile vechi, după comandamente care nu era necesar să fie înţelese de mulţime”.
Religia cea nouă
Înaintea sa, al treizeci şi doilea Decheneu, cel care-l trimite spre formare şi împlinire spirituală în Egipt şi Bizanţ, are intuiţia apropierii dintre vechea şi noua religie:
„Mi-aţi vorbit mult de legea nouă cătră care noroadele se îndreaptă; dar subt cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul-Dumenzeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de culori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care-l servim e unul, născut din el-însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate. Nimeni nu l-a văzut decât în valuri şi vânturi, şi-n raza care străpunge moartea trezind colţul grăuntelui. Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mănânce unii pe alţii ca fiarele. Dar pentru noi, ceia ce e veşnic nu se poate clăti.”
După cum se vede, preotul din Muntele Ascuns vede în religii doar manifestările diferite ale adoraţiei, respectului şi fricii faţă de acelaşi Dumnezeu etern. Prin comparaţie cu Pan, pe care-l „supără vederea unei cruci”, marele preot dac priveşte cu îngăduinţă la religia creştină, în numele unei iubiri supreme, aşa cum din iubire supremă vine şi jertfa lui Iisus: „Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus. Datina noastră e să nu coborâm cătră ei decât când ne cheamă. Noi putem rămâne aici până la sfârşitul timpului nostru; iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru acelaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu”. Şi, departe de a se împotrivi noii religii speră doar că „preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea”. Şi, în spiritul jertfei pe care se va construi religia creştină, preotul trimite în lume, printre oameni, la Egipt şi Bizanţ, locuri de unde doar cel pur din punct de vedere spiritual, „fără prihană”, poate scăpa „viu”, pe cel mai vrednic dintre „copiii sufletului” său.
Nu întâmplător, Kesarion Breb va trebui să-şi completeze mai întâi iniţierea spirituală în templul din Egipt. Trecerea de această probă îl va înzestra cu acea creangă de aur care este „simbolul acestei lumini care ne permite să explorăm întunecatele peşteri ale infernului în afara oricărui pericol şi fără să ne pierdem sufletul” şi care-i va permite să străbată Infernul Bizanţului rămânând la fel de „fără prihană”.
Se pare că această creangă de aur „reprezintă forţa, înţelepciunea şi cunoaşterea”, devenind, astfel, numitorul comun al celor două religii – atribuirea unui caracter derizoriu existenţei materiale şi idealul de a atinge eternitatea prin cultivarea valorilor spirituale şi morale. Prin iubirea „plasată într-un tărâm de idealitate platonică, Kesarion Breb şi Împărătiţa Maria vor atinge dezideratul suprem după care se călăuzesc în viaţă cei aleşi: „Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi către divinitate. Nouă nu ne este îngăduit să trăim decât prin spirit şi dreptate.”
Lasa un raspuns