Cătunul Buc… una dintre cele mai izolate așezări umane din județul Suceava. Aparținând comunei Izvoarele Sucevei, mica comunitate se înfățișează călătorului ca un alt tărâm. Un tărâm în care nu există timp. E drept că zilele trec la fel ca în satele de mai jos, doar că aici timpul nu îmbătrânește sufletele oamenilor. Ei rămân tineri, indiferent de vârstă. Asta se vede cel mai bine în ochii lor, care au limpezimea pruncilor. Tot în privire au păstrat vie curiozitatea, sfiala și cumințenia celor crescuți în credință față de Cel de Sus. De altfel, cea mai mare construcție din sat este biserica, construită după asemănarea sufletelor lor: mari, svelte, curate, frumoase, rezistente. Așa sunt huțanii din Buc. Niște biserici umblătoare mai mici, după modelul cărora care s-a construit biserica satului, mare. Nicio casă din Buc nu întrece ca dimensiune Casa Domnului. Locuitori acestui cătun cunosc măsura în toate și nu și-au îngăduit obrăznicia de a-și construi casă mai mare decât cea a Domnului. Nu-i firesc.

Pe urmele Solomonarilor

Am ajuns pe cele meleaguri în căutarea solomonarilor, acei vrăjitori puternici, care stăpâneau ploile și vindecau oamenii, care știau mersul lumii și vieții de dincolo.  Legendele românești spun că solomonar putea deveni doar copilul născut cu căiță, o membrană albă, ușor transparentă, ce îi acoperea corpul la naștere. Copilul respectiv este luat la o vârstă fragedă de un solomonar bătrân și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peșteră. Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârșitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfășurându-se în condiții foarte dificile. În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pământ, toate farmecele și toate descântecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într-o carte toată știința și rareori ce ies de-acolo dezvăluindu-și puterile oamenilor. Unii cred că aceste ființe magice ar mai fi existând prin codrii Bucovinei, ai Maramureșului sau Ardealului… Alții, printre care și eu, cred că Solomonarii au dispărut când omul a început să creadă mai mult în puterea banilor, decât în puterea misterelor. Cam tot atunci au dispărut și zmeii, și vrăjitoarele și orice făptură care depășea prin calități înțelegerea omenească, dar care făceau parte din viața omului vechi, dându-i semnificație adâncă. Mai departe trebuie să enumerăm acei  oameni care pur și simplu nu știu despre ce vorbim. Aceștia moștenesc pământul la ora actuală și sunt fericiți în ignoranța lor.

Căutând Solomonarii, am dat de Dumnezeu

Ca să găsești o urmă despre legendele Solomonarilor, musai trebuie de mers în localitățile izolate, unde oamenii mai cunosc încă să citească în semnele naturii, portul animalelor sau bătaia vântului. Toate acestea lor le spun ce se va întâmpla curând sau mai târziu, dacă este de bine sau este de rău, dacă se poate sau nu se poate. Oamenii care mai cred în ceva viu, nu în puterea banilor, mai au astfel de cunoștințe. Tot ei găsesc mereu vreme să spună povești sau să le trăiască. În cătunul Buc, nu am dat de vreun Solomonar, dar oamenii știau ce sunt, au auzit de puterile lor și cred că au existat timpuri când aceștia viețuiau pe pământ. Acuma probabil au plecat în altă lume. Una care mai crede în ei. La fel zice lumea din sat că s-a întâmplat și cu Dumnezeu. A plecat de pe meleagurile acestea în locuri mai cu priință credinței în El. Bine, mai sunt oameni care îl poartă în suflet, dar să aibă Dumnezeu un loc al lui pe pământul acesta, nu se mai poate. Nici măcar în Biserici nu îl mai întâlnim. Întâlnim câte închipuiri despre dânsul, dar Dumnezeul cel adevărat, al huțulilor, viețuiește numai în inimile lor.

…și de la Dumnezeu, am trecut la politică

Huțulii au un Dumnezeu simplu la fel ca ei. Nu este ferecat în cărți presupuse a fi sfinte, nici în cântece de laudă, cu atât mai puțin în mătănii. Dumnezeul lor este dragoste. Dragoste pentru tot ce este viu. Așa că huțulii iubesc oamenii, vietățile, plantele și tot ce are viață. Pentru că acolo unde este Dumnezeu, acolo este viață. Când viața dispare, atunci pleacă și Cel de Sus de-acolo, odată cu sufletul. Iubind viața, ei îl iubesc pe Dumnezeu, respectând viața, îl respectă tot pe El. Pentru huțul, nimic nu este mai sfânt ca viața. Știind sigur că Cel de Sus e în sufletul lor, nu se tem de nimic. Va avea El grijă să le rezolve pe toate. Ei trebuie doar să trăiască și să aibe răbdare. De asta în satele lor este liniște și timpul are alte dimensiuni. De asta în satele lor rareori se ridică om împotriva omului și nici părăduială nu se face de pădure, de animale, de fructe ș.a.m.d. Ei știu că fiecare primește după cât are nevoie. Iar asta îi face să fie tare mulțumiți de viața pe care o duc. Bine, uneori s-ar bucura ca Dumnezeu să viețuiască și în sufletele conducătorilor. Dar ei au murit de mult… cam de când au prins a crede că puterea banilor este mai mare ca a Celui de Sus. Atunci aceștia s-au transformat în slugi, pentru că banul a devenit stăpânul lor. Ori o slugă nu are cum să fie un bun conducător, pentru că nu cunoaște bucuria libertății și nici măreția ei… O slugă muncește pentru stăpânul ei, nu pentru sine și cu atât mai puțin pentru ceilalți. Când nu vor mai fi slugi în fruntea țării, abia atunci treburile vor merge bine pe meleagurile noastre. Pentru că numai omul liber poate fi gospodar și stăpân. Sluga… poate fi numai om politic.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.