Am ajuns în Botești la vârsta de un an și 4 luni. Mama m-a adus acolo chipurile ca să mă înțarce. M-am înțărcat foarte greu: abia la 7 ani m-am întors la părinți. De la vârsta respectivă am lipsit din sat numai pe perioada școlii, în rest, vacanță de vacanță, uneori chiar weekend de weekend, m-am întors pe valea noastră. Acum urmează să mă mut acolo definitiv, doar că mai sunt mici aspecte pe care trebuie să le rezolv.
Am avut prilejul să cunosc satul acesta de când era plin de oameni, până acum, când se golește tot mai mult. E drept că e din ce în ce mai căutat de persoane de la oraș, care profită de această situație pentru a-și lua o casă la țară. Aș zice că e bine, doar că oricât ar încerca, nu sunt de-ai satului. Nu au rădăcini aici, în praful uliții, sudoarea înaintașilor lor nu a curs pe câmpurile din jur, nu cunosc tragediile sau bucuriile comunității. Sunt trecători prin veșnicia satului și nu se „lipesc” de spiritualitatea lui. Rari sunt cei care vor să facă cu adevărat parte din comunitate și să ajute la dezvoltarea ei, acceptând la rândul lor lecțiile pe care viața la țară le oferă. Dar mai sunt. Unul dintre ei mi-e prieten si pare să fie pe calea cea bună. Ori în sat, dacă nu faci parte din comunitate, nu te poți bucura de nimic. Poți fi la fel de singur și în apartamentul de la oraș. La sat nu poate fi loc de egoism și singurătate. Îi simți pe majoritatea consătenilor ca parte din familie, chiar dacă vorbim destul de des despre o familie plină cu mame, tați și frați vitregi.
În Botești am învățat cât de frumos este respectul, cât de important este să-ți cunoști locul în lume, cât de mult contează bunul simț, ce este solidaritatea, ce înseamnă credința, importanța familiei, a sănătății și cam orice poate fi numit valoare autentică. Și am curajul să afirm că despre acestea nu am învățat în școală. Acolo doar mi-au fost reamintite, dar a contat foarte mult că le știam dinainte. Iar toate astea le-am învățat de la bunici, de la vecini, de la oamenii satului. Nu au fost lecții teoretice. Au fost lecții practice oferite prin puterea exemplului, iar astfel de lecții nu pot fi uitate. De asta de fiecare dată când moare un consătean, lăcrimez: efectiv dispare un dascăl de la care am învățat ceva folositor. Rămân în schimb cu mine învățăturile și amintirile. Le mulțumesc tuturor! Între noi fie vorba, am tot adunat din învățături și amintiri de prin sat, până am făcut o mică avere. Din acest punct de vedere, pot zice că sunt un om bogat. Și nu e o bogăție pe care aș fi putut să o cumpăr cu bani, iar acest lucru o face mult mai specială.
Boteștiul ar fi meritat mai mult de la istoria recentă. A fost un sat care a dat foarte mulți intelectuali, iar cei fără școală au o inteligență și o curiozitate care îi determină să fie autodidacți în multe domenii Boteștiul a fost un sat care a dat mai mult statului, prin oamenii săi, decât a primit de la acesta. Ori în relația aceasta, ar trebui să fie un pic de echilibru. Până nu se va regla acest aspect, satul va avea mereu de pierdut, fie că se numește Botești sau poartă numele altor localități ce tind să dispară într-o lume tot mai opacă la nevoile lor. Sper ca anii următori să reușim împreună să restabilim acest echilibru și să ne bucurăm de spiritualitatea și bucuria vieții la țară. (acest text va apărea și în monografia satului, coordonată de Prof. Univ. Dr. Petre Gîscă)
Lasa un raspuns