Instanţa poate, chiar şi din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul sau. Nu vor putea fi însa micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor.
Conform doctrinei, nu vor face parte din cheltuielile de judecată, susceptibile a fi suportate de partea adversă, amenzile judiciare, despăgubirile datorate pentru tergiversarea soluţionării pricinii (cu excepţia situaţiei în care contestatorul a fost de rea credinţă, cheltuielile făcute de mandatarul părţii în afara limitelor mandatului, cele efectuate pentru depunerea de diferite memorii la dosar sau pentru solicitarea de copii de pe actele din dosar, aspecte care nu au legătura cu soluţionarea cauzei şi cu pronunţarea hotărârii.
Conform art. 452 NCPC, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, in condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Partea interesată în recuperarea cheltuielilor în faţa primei instanţe nu va putea administra dovezi în cadrul termenului de amânare a pronunţării şi, cu atât mai mult, nu le va putea pretinde în calea de atac a apelului dacă, deşi le-a solicitat la prima instanţă, nu le-a şi dovedit, urmând ca dovezile sa le administreze în apel. Daca însă partea care a câştigat procesul a solicitat şi a dovedit în faţa primei instanţe cheltuielile de judecată efectuate, iar acestea nu i-au fost acordate pentru că instanţa a omis să se pronunţe asupra acestei cereri accesorii, va trebui să formuleze o cerere de completare a hotărârii, întrucât nici în această situaţie nu vor putea fi cerute pe calea apelului sau recursului, procedura completării hotărârii fiind obligatorie.
Conform art. 453 NCPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecata. Prevederile acestui articol au fost atacate la Curtea Constituţională autorul acesteia susţinând că reglementarea criticată „permite şi favorizează situaţia potrivit căreia orice cetăţean român, în exercitarea dreptului său constituţional de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime – indiferent din ce calitate procesuală o face (de reclamant sau pârât), se află în imposibilitatea de a prevedea care sunt efectele acţiunilor sale în situaţia în care acesta va pierde procesul”. În concret, acesta se referă strict la împrejurarea generată de textul criticat, în sensul că „partea care pică în pretenţii va fi obligată să plătească părţii care a câştigat cheltuielile de judecată printr-o procedură distinctă de cea iniţială, generatoare la rândul ei de alte cheltuieli de judecată, la a căror plată va fi în mod cert obligată partea care a picat în pretenţii în primul ciclu procesual, prin însăşi efectul dispoziţiei legale criticate”. Curtea a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil. Din aceste motive a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 463/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 655/2016. În concluzie, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În acest context, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părţii, ce rezultă din chiar împrejurarea că a pierdut procesul.
Conform art. 454 NCPC pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se află de drept în întârziere. Dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent intre ei.
În situaţia în care se pierde un proces şi trebuiesc plătite cheltuielile de judecată, amintim faptul că o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă este executorie, adică dispoziţiile prevăzute acolo trebuie îndeplinite imediat şi de la data rămânerii definitive a hotărârii curge obligaţia de plată. În situaţia în care nu se plătesc sumele cuvenite, debitorul (cel care a câştigat procesul şi cheltuielile de judecată) se poate adresa unui executor judecătoresc. Executorul, odată ce primeşte hotărârea, rămasă definitivă şi irevocabilă, o trimite instanţei care încuviinţează executarea silită (fără citarea părţilor). Odată încuviinţată executarea, debitorul va fi nevoit să plătească şi toate taxele si onorariul executorului.
Lasa un raspuns