Cu toate acestea, unele naţii par încetul cu încetul să dispară, fie din nepăsare, fie din interese politice care momentan ne scapă. În această situaţie se regăseşte şi populaţia huţulă, care încetul cu încetul rămâne doar o denumire din cărţile şi studiile de specialitate sau o amintire a celor care s-au dezis de ea, preferând să fie români sau ucraineni, în ciuda faptului că au istorie proprie, limbă proprie şi cultură specifică. Puţinele lucrări academice care fac referire la această entitate etnică nu au reuşit să influenţeze în vreun fel sentimentul naţionalist al huţulilor, astfel aceştia s-au contopit cu populaţiile majoritare, fiind asimilaţi în cele din urmă de către acestea. Totuşi, trebuie să subliniem şi ajutorul dat în acest sens de către autorităţi (habsburgice, ucrainene, româneşti) de-a lungul istoriei, începând chiar cu a doua jumătate a secolului XIX, când Curtea Imperială de la Viena a declarat limba ucraineană ca fiind limbă de stat. Din acel moment s-a început „ucrainizarea” etnicilor huţuli prin predarea limbii ucrainene în şcolile din satele huţăneşti ca limbă maternă. Este limpede că odată cu implementarea acestei limbi, etnicii huţuli au luat un contact mai pregnant cu civilizaţia ucraineană, sistemul de învăţământ fiind pus practic sub semnul panslavismului. În aceeaşi perioadă, istoricii ucraineni încep să se pronunţe în problema Bucovinei prin articole şi studii contestatare la adresa românilor, crescând artificial ponderea ucrainenilor, astfel în 1910 procentul acestora ajunge la 38,4% din totalul populaţiei bucovinene, faţă de 34,4% români. Acest 38,4 % era în fapt un indice fals, deoarece „criteriul apartenenţei la o etnie îl forma limba de conversaţie; la rubrica ucraineni au fost înscrişi toţi cei care vorbeau şi ucraineana, inclusiv românii dintre Prut şi Nistru, care, între timp au fost asimilaţi lingvistic, dar şi huţulii sau huţanii, confundaţi şi înregistraţi frecvent tot la ucraineni”.
În zilele noastre, regulamentul personalului de recensământ prevede ca cetăţenii români ce se declară că aparţin etniei huţule să fie centralizaţi tot la un loc cu etnia ucraineană, procedură care şterge practic dintr-un condei etnia huţulă şi creşte artificial numărul etnicilor ucraineni, fără a se şti cui foloseşte acest fals al recensământului.
În ciuda acestor tentative, voite sau nu, de ştergere din istorie a neamului huţănesc, considerăm că încă mai putem identifica acest neam pe teritoriul României, împreună cu elementele specifice ce îi caracterizează fiinţa lăuntrică. E drept că elementele respective sunt „poluate” la ora actuală de interacţiunea cu alţi factori sociali, străini de specificul neamului huţul, dar esenţa lor ne permite să redescoperim farmecul unui popor pe care istoria îl trece pe nedrept în nefiinţă. Se consideră că această Europă se vrea una a naţiunilor nedespărţite de graniţă, ci doar de identităţi culturale, dar e clar că huţulii trebuie mai întâi să-şi redescopere identitatea din fragmentele risipite între graniţele a mai multor ţări, pentru a putea îmbrăţişa acest principiu. Drept pentru care, considerăm oportună o lucrare prin care să argumentăm ştiinţific cine sunt, de unde vin şi care este locul acestor etnici în Europa zilelor noastre.
Lasa un raspuns