Am ajuns chiar atât de pragmatici și de materialiști încât iubim procentual: 5% pe careva, 15% pe altul, cam 17% pe altcineva ș.a.m.d. Acest raport procentual nu-l facem conștient, dar eu vă garantez că el există în mintea noastră și este foarte vizibil în relațiile cu ceilalți. Adică, există persoane în viața noastră pe care dăm doi bani sau mai mult, (pe unii s-au cheltuit chiar 30 de arginți), iar pe alții nu am da nimic. Cam așa sunt relațiile umane actuale – foarte comerciale, chiar atunci când vine vorba de suflet. Expresia „a-ți vinde sufletul” s-a transformat dintr-o construcție metaforică, într-o realitate extrem de palpabilă și ușor observabilă. Egoismul, tot mai exacerbat, ne transformă în niște roboți de duzină, care fac totul programat, iar „softurile” noastre rulează doar activități sigure și ușor predictibile, care nu supun unui efort de decizie lumea noastră interioară. Conștiința trebuie să facă un doar un dublu-click pentru a-și da ok-ul sau pentru a respinge o decizie, fără a mai face o analiză critică a situației în ansamblul ei. Zeul Ego îl bate la scor de neprezentare pe Dumnezeul biblic.
Resetarea acestor programe artificiale după care ne ghidăm viața, sunt posibile doar în fața unor tragedii personale. Atunci setările ne sunt date peste cap și ne „restartăm”. Dăm un „close” robotului și „open” omului. Brusc, nu mai iubim procentual, nu ne mai întovărășim în funcție de interese, ci începem să ne dăm seama de valoarea și importanța fiecărei persoane, a fiecărui gest, a fiecărei clipe. Deschidem larg ușa sufletului și începem să depozităm în el experiențe de viață adevărate, zâmbetele unora, sfaturile altora, învățăm să apreciem fiecare mână de ajutor și înțelegem că oamenii din jurul nostru sunt mai importanți decât contul din bancă sau mașina din garaj, iar altceva nu mai contează. Așa ne umplem sufletul! Atunci, în momentele de cumpănă, vedem cât de mult contează un simplu „lasă că va fi bine!” pe care de obicei nu-l băgam în seamă. Parcă ne trezim dintr-o orbire avută ani de zile și-i vedem pe toți cu alți ochi. Niște ochi mai buni, mai clari, mai limpezi, care văd dincolo de aparențe și se îndrăgostesc de adevărul din oameni, nu de ceea ce vor ei să pară. Ne reamintim, în acele momente, că iubirea nu este un sentiment exclusivist, ci că ea este temelia pe care trebuie construită existența noastră. Cu cât este mai mare și mai bine consolidată, cu atât este viața noastră mai sigură. Cu cât iubim mai mult pe cei din jurul nostru, cu atât suntem mai oameni și cu cât suntem mai oameni, cu atât suntem mai aproape de divinitate. Omenia rămâne, în cele din urmă, cea mai sigură cale către mântuire.
Am zis!
Lasa un raspuns