Timpul este fără început și fără de sfârșit. Oamenii nu! Ei se nasc, îmbătrânesc, mor. În urma lor, rămân faptele. Din acest motiv, trebuie să ne gândim de două ori înainte de face ceva, uneori poate chiar de trei ori sau chiar mai mult. Fiecare faptă a noastră are nevoie de timpul ei de gândire înainte de a o pune în practică. Sub acest aspect, graba este inamicul numărul unu al faptelor bune. De altfel este ușor de observat că orice faptă necugetată are urmări neplăcute și pentru cel care a pus-o în aplicare și pentru cei care au suportat-o. Așa este firesc! De altfel, până și natura ne demonstrează că totul cere răbdare. Un copac nu crește peste noapte, după cum nicio pasăre nu știe a zbura din primele clipe ale vieții. Totul se realizează în timp, cu perseverență și cu răbdare.

Societatea actuală este mereu pe fugă. Graba este cea care a pus stăpânire pe viețile noastre și ne dictează felul în care trăim. Prea puțini oameni își mai rezervă timp ca să contempleze, să savureze, să admire, iar cei care își acordă timp ca să înțeleagă sunt și mai rari. Aș îndrăzni să afirm că acesta este principalul motiv pentru care oamenii nu mai sunt fericiți. Pentru că atunci când te grăbești, nu mai ai timp ca să te bucuri. Ori fericirea este a lucrurilor tihnite, făcute pe îndelete, din plăcere nu din obligație.

Scriu acest text pentru că săptămâna acesta am avut de-a face cu o mulțime de persoane nefericite. Oameni despre care ai crede că au tot ce își doresc, că viața lor este minunată, că nu-și mai doresc absolut nimic… Absolut toți își doreau timp. Scoși din poleială dată de bani, faimă, putere, deveneau simpli oameni, îmbătrâniți înainte de vreme, cu un suflet pustiu în care rătăcesc fantomele copilăriei sau a perioadelor când încă mai cunoșteau fericirea. De ele se agață ca să nu cadă în abisul morții, moarte pe care majoritatea celor cu care am discutat o privesc ca pe o izbăvire. „Am ajuns să trăiesc numai ca să îmi fac datoria de finanțator al nevestei, al copilului, al celor care cândva țineau la mine și eu la ei. La asta se rezumă viața mea!”, mi-a explicat unul dintre ei, bând a cincea cafea la ora 11. Până în seară mai avea de băut cel puțin încă 4 ca să facă față oboselii care îl încearcă. Are 39 de ani, dar îi dai liniștit 48-50. „Tot ce vreau este ca înainte de moarte, să stau să mă odihnesc măcar 3 luni. Să iasă din organismul meu tot stresul acumulat anii ăștia, să mă trezesc și eu în câteva dimineți fără griji. Nu vreau ca la finalul vieții să simt că am trăit degeaba. Vreau ca atunci când mor, să o fac cu zâmbetul pe buze pentru că am văzut apusul, nu încruntat că n-am plătit vreo factură sau că nu i-am luat un apartament mai mare fetiței. Mi-e dor să simt că am un rost”

 

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.