Mi-e poftă de rachiu de pere! După un pahar de țuică din pere popești, îți miroase gura a sărbătoare 12 zile.

Dragos HutuleacCâte o zi pentru fiecare apostol. Dacă țuica e rece, pereții paharului se aburesc dulce, ca respirația unei neveste tinere, musai de la țară, ce nu și-a ostoit încă dorul de bărbatul ei. Țuica de prună nu-i la fel! Ea face mărgele. Tot aburește paharul, dar cu dulceața ibovnicei. Astfel se suie mai repede la cap, dar nu-i cu grozav folos sufletului!

Țuica de sfeclă, îți umple nările cu miros de păcat, dar îți și dă viața de-a dura dacă intri în mrejele ei. Imediat devii din om, neom iar pereții sufletului încep să se macine, unul câte unul, până devii sărac în suflet și viață, aidoma strigoilor. Este cea mai periculoasă, dar și cea mai de leac dacă îi cunoști secretele.

Țuica de porumb, te face să te crezi Făt-Frumos! Dacă ești fată, te face să te simți Daniela Crudu (dar asta e altă poveste). Licoarea asta, are în ea puterea de te modela după bunul ei plac. Două păhărele fac mai mult bine decât vinul de împărtășanie, dar dacă treci de măsura asta, mintea ta începe să caute păsări răpitoare prin cele mai năstrușnice cotloane ale firii omenești. Și le găsește, dom’le… stoluri, stoluri…

Țuică de grâu, încă n-am băut…

În schimb rachiul de mere, dacă e limpede și tras de două ori, e un fel de apă vie. E ca o poveste spusă la gura sobei, într-o iarnă cu năbădăi. Când deschizi sticla, parcă ies din ea zeci de mirese îmbrăcate tradițional, puse pe jucat și cântat. Se prind într-o horă a ispitelor și nici nu simți când te alături lor în dansul acela plin de promisiuni deșarte. În fiecare pahar vezi niște ochi galeși de fată mare, fie ei căprui, verzi sau albaștri, care îți tulbură inima și te fac să te gândești la însurătoare. Din acest motiv, țuica de mere nu este recomandată burlacilor!!!

Țuica de miere, e rară și foarte plăcută sufletului. Nimeni nu se îndură să-ți ofere  mai mult de un păhărel, așa că e folosită mai mult cu scop terapeutic. Unii zic că e doar o legendă, dar nu, ea chiar există și o face taică-miu. Când o pune la fiert, stă mai cuminte decât dacă-l pui în fața unei icoane. Nici n-avem voie să vorbim pe lângă el. Toți ai casei pășim ca pe ouă, până e gata întreaga operațiune. Apoi, cu un gest patriarhal, desprins din filmele clasice cu împărați romani, ne pune câte un păhărel, așteptând să curgă laudele despre a 8-a minune a lumii, ca râul Moldova după două săptămâni de precipitații.  Ca să fim înțeleși, avem acces la ea mai rar ca la sticla cu Aghiasma Mare de la Bobotează și să ne izbăvească Cel de Sus dacă o vorbim de rău…

În treacăt fie spus, avem niște băuturi tradiționale incredibile, pe care tot mai puțini știu să le fabrice și tot mai puțini știu să le aprecieze. Rachiul românesc merită o soartă mai bună. Prietenii știu de ce!

PS: Ar mai fi trebuit să vorbesc despre țuica din cartofi, dar mi-e rău numai când mă gândesc la ea.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.