Cea mai veche amintire despre Sf. Nicolae o am de pe vremea când încă stăteam la bunicii din Botești și am găsit în ghetuțe, două bancnote de 100 de lei, de alea albastre, cu Bălcescu. Știu că în seara aceea, Sf. Nicolae mi s-a părut cel mai mișto și mai darnic sfânt din calendarul creștin ortodox.

Niciun sfânt nu cred că mi-a mai făcut vreodată așa o bucurie de mare. Toată seara l-am înnebunit pe bunicul de cap cu întrebările despre dânsul, mai cu seamă, de unde știa el că-s cuminte, că nu văzusem pe nimeni cu barbă albă și mitră pe cap (da, știam la vârsta aia ce înseamnă mitră. Sâc!) să mă urmărească, că doar știam bine chipul sfântului, din icoana cu el, de pe candelă. Bunicul mi-a răspuns că i-a dat el raportul, sâmbătă seara, când s-a dus la biserică. Că de fapt de aia merseră atâția oameni în seara aia la biserică, pentru că Sfântul Nicolae convocase o ședință, la care au fost invitați fiecare bunic și părinte din sat, ca să-i spună dacă copiii lor sunt cuminți sau nu. Mi-a mai atras atenția că dacă mi-a pus 200 de lei în ghetuțe, înseamnă că am fost foarte cuminte, pentru că la alți copii, Sf. Nicolae decise să le lase 100 sau 50 de lei în ghetuțe, iar la alții doar vergi. Cuantumul cadourilor pentru cei mai cuminți, cuminți, mai puțin cuminți și obraznici copii a fost stabilit prin vot secret, cu bilețele puse în cutia milei de la biserică. Erau zorii democrației….

Următoarea amintire cu Sfântul Nicolae o am de pe vremea când mă mutasem cu părinții și încă locuiam în Valea-Stânii. Eram prin clasa a 3-a și pe vremea aceea eram fascinat de porthartul lui tata. După ce venea de la servici, ieșeam pe hol, îl luam din cuier și mă jucam cu el imaginându-mi cum îl voi purta cu mine vara, în expediții de explorare prin munți, căutând comori, plante și insecte nemaivăzute.  Culmea e că în seara aceea de sfântul Nicolae l-am și deschis, pentru că îmi părea absurd de umflat, aspect care îi diminua din eleganță și îmi tulbura visele pentru acea vară a expedițiilor, care nu a mai venit niciodată. Am găsit în el ciocolată, glucoză și portocale. N-am mișcat un pai din dânsul, deși mi-era poftă de toate, temându-mă de represalii, pentru că în mod normal, nu aveam voie să umblu cu gentuța respectivă. Mare mi-a fost mirarea când mai târziu, le-am găsit pe toate cele din porthart în ghetuțele mele grozav de lustruite și foarte bine pregătite pentru Moș Nicolae. Am conchis că Sfântul copiilor, a simțit pofta din inima mea și le-a luat din porhartul lui tata pe șestache, transferându-le în ghetuțe. Ba, pe deasupra făcuse o minune în plus, pentru că tata nu părea deloc deranjat de dispariția lor, ba chiar îmi lăsa impresia că e bine-dispus. Musai că-i ștersese memoria, sau ceva… Sfânt puternic, Nicolae ăsta, ce să mai zic!

PS: tot în seara aceea am aflat că glucoza este bună la memorie. Motiv pentru care a doua zi, pentru că mâncasem o tabletă întreagă de cu seară, am făcut-o pe deșteptul la școală, iar mama mi-a ars două linii la palmă de le mai țin minte și acuma… Și Nelu tot, că și el mâncase glucoză cu o seară înainte… Deștepți, amândoi!

Comentarii Facebook

Despre autor

Postari asemanatoare

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.