de Dragoş Huţuleac
Trăim într-o lume paradoxală, în care copiii noștri sunt mai inteligenți ca niciodată, dar tot mai puțin pregătiți să facă față vieții reale. Au acces la o cantitate uriașă de informații, pot învăța singuri orice de pe internet, gândesc rapid și au abilități tehnologice care îi plasează cu mult înaintea generațiilor trecute. Și totuși, în fața realităților simple ale vieții, se clatină. Îi vedem cum se pierd în fața obstacolelor, cum evită interacțiunile dificile, cum cedează ușor în fața eșecurilor. Îi vedem tot mai vulnerabili emoțional, tot mai lipsiți de repere, tot mai puțin capabili să își gestioneze viața socială, relațiile sau propriile trăiri.
Cauza nu este greu de găsit. Absența părinților a creat un gol în formarea acestei generații. Nu e vorba doar de părinții plecați în afara țării ci și de cei care, deși sunt acasă, sunt mai degrabă niște figuri absente. Mintea lor e mereu în altă parte: la muncă, la grijile financiare, la telefon, la ecranele care le consumă timpul și atenția. Astfel copiii cresc fără să vadă un model real de comportament, fără să învețe cum să interacționeze sănătos cu ceilalți, fără să înțeleagă cum se navighează prin provocările vieții. Nu e de mirare că, în lipsa unei busole, mulți dintre ei nu știu încotro să se îndrepte.
Dar există și cealaltă extremă: părinții care fac totul pentru copiii lor, crezând că astfel le netezesc drumul spre succes. Aceștia nu își dau seama că, în încercarea de a le oferi totul, îi privează de ceea ce e mai important: capacitatea de a se descurca singuri. Copiii crescuți în acest fel nu învață să lupte pentru ceea ce își doresc, nu învață să accepte refuzul, nu știu cum să gestioneze frustrarea sau eșecul. Când vor ieși în lume, vor descoperi că nu toți îi vor trata cu aceeași grijă și indulgență, iar șocul realității va fi greu de suportat.
În mijlocul acestui dezechilibru, această generație și-a dezvoltat o sensibilitate aparte, dar direcționată într-un mod straniu. Sunt mai empatici cu animalele decât cu semenii lor. Reacționează puternic la suferința unui cățel abandonat, dar pot trece nepăsători pe lângă durerea unui coleg de clasă. Nu pentru că nu ar avea inimă, ci pentru că nu au învățat să își exprime emoțiile în raport cu ceilalți oameni. Nu au fost învățați cum să își creeze relații autentice, cum să fie prezenți pentru ceilalți, cum să își exprime sprijinul și afecțiunea într-un mod firesc.
Lipsa unui set clar de valori și principii morale adâncește și mai mult problema. Cresc într-o lume în care relativismul domină, unde totul este permis și nimic nu mai este clar definit. Nu știu ce înseamnă respectul, responsabilitatea, asumarea. Nu pentru că ar fi lipsiți de capacitatea de a înțelege aceste lucruri, ci pentru că nimeni nu le-a explicat, nimeni nu le-a arătat prin exemplu personal.
Cu toate acestea, destinul lor nu este pecetluit. La un moment dat, vor trebui să învețe să se ridice la nivelul inteligenței lor. O vor face trecând prin încercări grele, pentru că realitatea nu iartă pe nimeni. Unii vor reuși să se adapteze, vor descoperi singuri ce înseamnă responsabilitatea, munca, relațiile, chiar dacă pe un drum mai anevoios. Alții, însă, se vor pierde în depresie, în anxietate, în sentimentul că sunt inadecvați și că lumea este un loc ostil.
Toată această suferință ar fi putut fi evitată, dacă părinții ar fi fost cu adevărat prezenți în viaţa lor. Dacă ar fi fost mai atenți la ce contează cu adevărat, dacă ar fi petrecut mai mult timp construind încredere și siguranță emoțională, dacă le-ar fi oferit copiilor nu doar un acoperiș și o educație teoretică, ci și acel ghidaj zilnic, de care orice ființă umană are nevoie ca să crească sănătos.
Inteligența este un dar, dar fără maturitate emoțională și fără repere morale, devine o povară. Când această generație va ajunge la maturitate, va avea de luptat nu doar cu problemele lumii, ci și cu propriile goluri lăsate de o copilărie fără modele și fără îndrumare. Iar întrebarea care rămâne este: cine își va asuma această responsabilitate?
Lasa un raspuns