Am zile în care ideile mele intră într-un soi de vârtej și mă împiedică să le consemnez numai prin faptul că nu stau măcar o clipă locului. În interiorul meu se declanșează un haos, care ar putea fi egalat probabil numai de o filarmonică gigantică, în care fiecare instrumentist insistă să cânte la instrumentul pe care nu-l cunoaște. În final, dacă reușesc totuși să captez o idee, cuvintele descoperă o cale apoteotică în care să nu se mai potrivească unul cu altul.
În astfel de zile nu pot nici măcar să citesc, deoarece nu reușesc să înțeleg nimic din cuvintele care-mi aleargă dement prin fața ochilor. Dacă un poet sau un scriitor au mereu posibilitatea de a lua o pauză în care să lase lucrurile să revină la normal, jurnaliștii cu rubrici zilnice ajung în situații fără ieșire, având de ales între a scrie o inepție pe care nici măcar ei n-o înțeleg, sau a nu scrie nimic. Pentru mine aceasta a fost situația, până am decis să vă mărturisesc motivul pentru care astăzi materialul trebuie să fie altfel.
Sper ca alienarea cuvintelor să fie doar o chestie de moment, am mai avut parte de ea și până acum, dar e prima dată când durează o zi întreagă. Această mărturisire îmi dă ocazia să vă mărturisesc cât de mult vă respect și vă mulțumesc că vă faceți timp să-mi citiți articolele și să vă promit că voi face tot ce-mi stă în puteri pentru ca această situație să nu se mai repete.
Lasa un raspuns