În decursul vieții am întâlnit o mulțime de oameni profund nefericiți, neguroși, înrăiți și cârtitori mai ales la adresa fericirii altora. Dacă tânăr fiind m-am mulțumit să ocolesc asemenea oameni, ajuns la o vârstă înaintată au început să mă preocupe motivele pentru care oameni normali, cu toate șansele de a fi fericiți, ajungeau în această ipostază. Nu mare mi-a fost mirarea să descopăr că nefericirea lor are, în general, o motivație puerilă de cele mai multe ori provenind din perioada infantilă a respectivului. Cu toții ne-am dorit în copilărie să ne facem doctori, sau aviatori, sau pompieri, balerine sau top-modele … chiar nu contează ce deoarece viața ne-a orientat către activitatea pentru care suntem croiți. Din aceeași perioadă vin însă și alte condiționări, mult mai absurde, ale tipului de partener pe care ni-l dorim lângă noi, omul care ne va aduce fericirea și fiind atenți numai la persoane conforme cu tiparul lăsăm să treacă pe lângă noi oameni, care ne-ar putea face mai fericiți decât știam că se poate.
Am întâlnit gospodine, mame și soții profund nefericite pentru că soțul lor era chel pe când ea visase un brunet cu păr mult și ondulat, și bărbați nefericiți că soțiile lor își stricaseră silueta după câteva sarcini. Am întâlnit posesori de Audi profund deranjați că nu-și pot cumpăra Ferarri și femei negre de supărare că nu-și permit o a doua casă de vacanță. Toți aceștia își merită nefericirea deoarece, orbi la lumea înconjurătoare, trăiesc în baza unor fundații eronate, condamnându-se la o nefericire perpetuă. Am întâlnit și excepții, rare ce e drept, oameni care găseau mereu ceva de dat din sărăcia lor altora mai săraci ca ei.
Am întâlnit o familie într-un cătun uitat de lume dar nu de Dumnezeu, atât de săracă încât rareori reușea să se hrănească de două ori pe zi, care locuia în fostul grajd al unei bătrâne și care MUNCEA pentru tot satul. Tată, mamă, doi copii mai răsăriți și un prâslea de 3 ani aveau în grijă grădinile, ogrăzile și puținele animale ale bătrânilor și își purtau crucea cu zâmbetul pe buze. Au fost ani de zile în care viața lor s-a derulat fix cum vă povestesc până binecuvântările bătrânilor din sat au ajuns la Ceruri și Dumnezeu a schimbat macazul vieții lor spre bine, căci fericiți erau deja.
Îndeobște descoperim fericirea numai după ce nu o mai avem. Fericirea este o stare sufletească, nu are nimic în comun cu tiparele, fundațiile reale pe care vrem să i le impunem. Dacă lăsăm spiritul liber el are mult mai multe șanse să-și găsească fericirea, decât am avea noi vreodată plănuind-o. Numai la bătrânețe unii oameni descoperă că au dat fericirea la o parte doar pentru a-și atinge niște scopuri derizorii.
Cristian Tonolla
Lasa un raspuns