de Dragoș Huțuleac
Uneori, noaptea, când lumina se stinge și lumea tace, gândurile se trezesc. În camera ta, între respirația lentă a orașului și tăcerea dintre pereți, se nasc întrebările. Nu cele pe care le spui cu voce tare, ci acelea care cresc adânc, ca niște rădăcini nevăzute. „Cine sunt eu, de fapt?”, te întrebi și nimeni nu pare să poată răspunde. Toți îți spun cine ar trebui să fii: părinții, profesorii, prietenii, lumea din online. Dar când rămâi singur cu tine, îți dai seama că nu e vorba despre etichete, nici despre așteptări, ci despre acel spațiu tăcut dinăuntru, unde vocea ta adevărată încă învață să se audă.
Și apoi vine intensitatea aceea ciudată: uneori e bucurie care te face să râzi fără motiv, alteori e tristețe care apasă pe piept fără să știi de ce. De ce doare atât de tare ceva ce nici nu poți numi? Poate pentru că adolescența e o inimă care se caută. O inimă care simte totul prea mult și nu știe încă cum să se apere.
Unde îți este locul? Poate nicăieri complet, poate peste tot un pic. Acasă nu e mereu acasă, iar lumea pare prea mare și prea grăbită ca să te înțeleagă. Te simți prins între vârste, între lumi, între ce vrei și ce ți se cere. Dar poate că nu trebuie să-l găsești, locul tău, ci să-l creezi, pas cu pas, din ceea ce ești, din ce descoperi și din ce alegi să rămână în tine.
Apoi apare iubirea: stranie, neliniștitoare, luminoasă. Uneori pare că te ridică, alteori că te arde. Te întrebi dacă e bine să te lași dus, dacă merită riscul. Și totuși, iubirea e poate singurul mod în care înveți ce înseamnă să fii viu. Nu e doar emoție, e o încercare de a te dărui fără să te pierzi.
Și printre toate acestea, vine și frica de viitor. „Ce voi face cu viața mea?” O frază care se repetă până devine un ecou. Toată lumea te întreabă, toți așteaptă un plan, o direcție, un răspuns. Dar viața nu e un examen cu grile. E o căutare. Și e în regulă să nu știi încă, să mergi încet, să greșești, să înveți.
Îndoiala rămâne mereu aproape. Uneori o simți ca pe o umbră, alteori ca pe o respirație caldă. Dar ea nu e dușmanul tău. E prietenul tăcut care te obligă să te întrebi din nou, mai adânc, mai sincer. Nu trebuie să o alungi…doar s-o asculți cu blândețe.
Așa arată tăcerea unui adolescent: plină de întrebări care nu cer răspuns imediat, ci doar curajul de a fi purtate. Pentru că poate, până la urmă, viața nu se descoperă într-o clipă de revelație, ci într-o liniște lentă, în care înveți, puțin câte puțin, să traiești, să fii!
Lasa un raspuns