Povestea de azi e simplă. Se iau doi oameni care se iubesc aşa cum pot ei. Nici prea mult, nici prea puţin. Se iubesc simplu, cum iubesc florile primăvară. Sau poate cum iubesc săniile, derdeluşul. Oricum iubirea lor e firească şi cuminte. Suflete lor nu mai ard năprasnic. Ard domol, potolit, cu un dor veşnic unul de altul. Doar când sunt împreună sunt odihniţi. Separat, parcă nu-şi găsesc locul. Sunt într-o continuă căutare a celuilalt, ca şi cum celălalt ar fi o destinaţie de vacanţă. Numai acolo îşi găsesc tihna: în prezenţa celuilalt. Au peste 50 de ani de căsnicie. Dacă nu greşea fiecare în tinereţile lui căsătorindu-se timp de 5 ani cu parteneri neisprăviţi care le-au tăiat aripile, ar fi avut 55 de ani împreună.

Aripile le-au fost tăiate simplu: fiecare s-a întors acasă mai devreme decât ar fi trebuit s-o facă. Dacă s-ar fi întors mai târziu, poate ar mai fi avut aripi, dar sigur nu ar fi ştiut ce să facă cu ele.

Îi era dor de soţie și copil

 

El s-a întors din delegaţie de la Braşov, după 3 zile, deşi ar fi trebuit să stea 5. Îi era dor de soţie şi copil. La judeţ n-ar fi anunţat c-a ajuns, ca să se poată bucura două zile de ei. Voia să meargă cu dânşii la Vatra Dornei. Când a intrat în casă, nevastă-sa se bucura cu şeful ei de la fabrică. Copilul era trimis la mama lui de două seri. Pe loc a simţit cum îmbătrâneşte cu 20 de ani. Atunci a albit, pe moment!

A urlat sălbatic în ea de durere

 

Ea plecase pentru două săptămâni, trimisă de fabrică, la Arad, pentru meserie. Trebuia să înveţe acolo cum să lucreze cu o maşinărie nouă.

Nu au ţinut-o mai mult de 8 zile. Dacă învăţa repede! Ce era să facă?!? A venit acasă. În sufragerie l-a găsit pe bărbatu-său, profesor de sport la un liceu din oraş, cum o învăţa pe o elevă, un pic mai trecută, nişte exerciţii la sol. A trecut pe lângă ei, s-a dus la baie, a urlat sălbatic în ea de durere, dar a strâns din dinţi şi sunetul care trebuia să iasă pe gură, s-a sugrumat în lăuntrul său, întocmai ca şi sufletul ei. A ieşi din baie, s-a îndreptat spre uşa de la intrare şi a spus numai atât: „Mihai, sunt însărcinată. N-o să creşti tu copilul. Te rog să-mi trimiţi hainele la mama”…şi a plecat.

Când a ieşit, a simţit nevoia să se plimbe puţin prin oraş. Ciudat, dar nu-şi simţea sufletul greu. Cumva, se simţea ca şi cum ar fi scăpat de o greutate. Se căsătorise cu Mihai mai mult la îndemnul familiei, decât al inimii. Ăsta era preţul firesc care trebuia plătit pentru greşeala făcută. A fost mai comod să se căsătorească cu el decât să-şi caute adevărata dragoste…

Îmbrăţişarea lui avea ceva din căldura unui tată

 

…avea să dea peste ea, două străzi mai încolo, 5 ani mai târziu, pe o bancă în unul dintre puţinele parcuri ale Sucevei.

Petre părea că o aşteaptă. Şi aşa era. O aştepta acolo de 2 luni jumate, de când necazul cu soţia. Bine, el nu ştia ca pe dânsa o aşteaptă şi nici ea că sub chipul aspru al bărbatului din faţa ei se află marea ei dragoste, dar aşa a fost să fie. Când l-a văzut, Mia a simţit brusc nevoia să fie luată în braţe. S-a aşezat cuminte, pe bancă lângă dânsul. Nu a spus nimic. A aşteptat ca el s-o privească. Când li s-au întâlnit privirile, Mia a şoptit: „Vrei, te rog, să mă iei în braţe?!? Mă simt foarte singură.” Petre a luat-o în braţe imediat. Îmbrăţişarea lui avea ceva din căldura unui tată…

 

 

Cu ea alături, se simțea întreg…

 

După întâlnirea lor din parc, s-au luat relativ repede. În jumătate de an au rezolvat cu locuința și s-au mutat împreună. Mia l-a născut pe Anton în noul său cămin. Petre știa că nu este copilul lui, dar fiind parte din sufletul Miei, l-a simțit ca făcând parte din el. Pe lângă asta mai știa că părinte nu este cel care face copilul, părinte este întotdeauna cel care îl crește. Asta a învățat-o Petre de mic, pe pielea lui, că pe el îl crescuse un unchi din partea mamei până la facultate. Și copilul, ce vină are? El nu se cere făcut! Pe lângă asta, Mia l-a acceptat din prima pe Vlăduț, băiatul său din prima căsătorie, ca și cum ar fi fost al ei. Asta l-a făcut să o iubească și mai mult. Cu ea alături se simțea întreg. Cu cealaltă, mereu simțea că lipsește parcă ceva, că ceva nu este la locul lui, că ceva nu se potrivește.

De cununat religios, nu s-au mai cununat. Au depus actele numai la primărie. Abia după câțiva ani și-au cumpărat niște verighete de argint, s-au dus cu ele la Sf. Ioan, le-au pus pe racla sfântului, timp în care s-au rugat fiecare, în legea lui, pentru familia lor. Acolo, în genunchi în fața lui Dumnezeu au schimbat verighete între ei, și-au zâmbit, s-au sărutat scurt, s-au ridicat și au plecat acasă. Atât. Niciodată nu au simțit nevoia să facă mai mult. Cel de Sus le-a arătat binecuvântarea Lui din prima clipă când s-au ținut în brațe. Atâta timp cât în fiecare seară se îmbrățișau cu aceeași căldură ca prima dată, nu aveau nevoie de nimic altceva. Poate uneori se gândeau că ar mai fi avut nevoie de un copil, născut din dragostea lor. Dar n-a fost să fie. Probabil că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a considerat că un prunc numai al lor, ar fi tulburat relația cu ceilalți doi copii. Ori familia lor, era minunată așa cum era. Au acceptat asta și au mulțumit Domnului pentru nu a lăsat să se strice ceea ce aveau deja. Pentru că nimic pe lume nu-i mai frumos ca înțelegere în familie! Acolo unde este înțelegere, niciun necaz nu-i prea mare și nicio bucurie nu-i prea mică.

 

Îi liniștește sufletul ca atunci când trăia

 

Petre al ei a murit acum un an. Aveau aproape 51 de ani de căsnicie. De atunci, bătrâna Mia trece aproape în fiecare zi pe la mormântul soțului său. Numai dacă e vreme urâtă nu se duce. Știe că Petre ar certa-o dacă nu are grijă de dânsa… și nici cimitirul nu-i chiar aproape de oraș. Dar cât timp e vreme bună, nu se poate să lipsească. Îi ține de urât, pentru că lui Petre niciodată nu i-a plăcut să stea singur. De aia l-a înmormântat în același loc cu părinții lui, numai că ei și cât trăiau nu erau tare vorbăreți. Tot mai bine trece ea. Stă de vorbă cu el ca și cum ar fi de față. Se sfătuiește cu el, îi face confidențe, mai bârfește câte un vecin sau un cunoscut, îi mai spune ce fac copii și nepoții… din astea. Iar Petre de fiecare dată o ascultă. Mia este sigură de asta pentru că, de fiecare dată când pleacă de la mormânt, are mintea mult mai limpede și sufletul mult mai ușor. Petre al ei, chiar și din lumea de dincolo, îi conduce gândul către cea mai bună soluție, iar sufletul i-l liniștește ca atunci când trăia. Ei doi nu s-au iubit niciodată cu patimă. S-au iubit tot timpul cu dor: dorul de celălalt îi aducea mereu împreună, mereu pe același drum, mereu au avut aceeași destinație. Niciodată nu au făcut gesturi teatrale de iubire: de cele mai multe ori o floare culeasă de pe marginea drumului poartă în ea mai multă iubire decât un buchet cumpărat. Niciodată nu și-au comparat dragostea lor cu a altora: pentru că iubirea dintre doi oameni este specială tocmai prin ceea ce nu se aseamănă cu restul poveștilor de dragoste. Ei s-au iubit firesc, de aia dragostea lor este extraordinară.

 

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.