În cele din urmă, toți ajungem să fim singuri

de Dragoș Huțuleac

Singurătatea poate fi bună și cu folos celor care au o viață lăuntrică bogată. Care au o lume interioară bine „dotată” cu trăiri ce trebuie interpretate, cu amintiri care trebuie înțelese, cu lecturi, cu emoții care își caută explicația, cu povești ce merită ascultate din nou și din nou pentru a le pricepe mai bine, cu o mulțime de curiozități ce se cer a fi descoperite. Pentru oamenii aceștia singurătatea e ca o vacanță. Una în care se descoperă tot mai mult pe ei, dar și tainele lumii în care trăiesc. De asta nu se pot plictisi, nu se pot supăra, nu sunt triști sau cu fundul în sus degeaba. Mintea lor lucrează mereu, sufletul lor este mereu plin cu noi descoperiri și noi înțelesuri care conferă sens existenței lor. N-o să-i vezi niciodată că trebuie musai să iasă în oraș, sau la cumpărături, sau în vacanțe, sau să bea, să consume droguri, sau altele pentru a se simți impliniți. Nici măcar nu vor să epateze cu ceva. Își văd de viața lor și se bucură de ceea ce trăiesc. Niciodată lucrurile sau activitățile „din afara” lor nu le va aduce o grozavă bucurie și sub nicio formă nu vor fi sursa fericirii lor. Ei sunt autosuficienți în a-și produce motivele de fericire. O au acolo, în ei înșiși și de acolo se alimentează, fie că o fac într-un mod conștient sau inconștient. Pur și simplu pe oamenii respectivi nu-i vei vedea niciodată plictisiți. Nu au cum să se plictisească fiind atât de bogați sufletește. Tot respectivii oameni nu vor invidia niciodată pe alții. Nici nu le vor purta grija. Nici nu-și vor dori să aibă ce au alții. Nici nu se vor compara cu alții. Îi doare drept în paișpe de cum trăiesc ceilalți, ca să nu zicem că drept în pluă. Și uneori nici acolo nu-i doare. Pur și simplu sunt mult prea preocupați de propria viața ca să mai aibă timp să se intereseze de viața altora.

În schimb pentru ceilalți, a căror lume interioară este săracă, sigurătatea îi deprimă. Sunt dependenți de ceilalți, dependenți de imaginea lor, dependenți de lucrurile materiale și încearcă cât pot să epateze prin acestea. Pentru că altfel nu pot ieși în evidență. Iar dacă nu ies în evidență, crapă. Crapă de ciudă, de necaz, de ură pentru că nu pot înțelege motivul vieții fericite a omului cu lume interioară bogată. Nu pot înțelege de ce respectivul e admirat, de ce respectivul se bucură de respect în societate. Nu au cum. Și asta îi macină. Îi transformă în chestii urâte, pentru că e puțin spus oameni urâți, care pozează în oameni de succes, buni, fiind de fapt  plini de ură, de durere și  pe care spaima că vor rămâne singuri, cu ei înșiși, cu sărăcia lucie din sufletele lor, îi îngrozește de moarte. Și chiar au de ce să fie speriați. Pentru că în cele din urmă toți ajungem să fim singuri. Unii mai repede, alții mai târziu.