Rețelele de socializare au devenit o închisoare. Aproape fiecare dintre noi suntem închiși într-o celulă, care poartă genericul nume de cont, fie că este vorba despre contul de Facebook, cel de Instagram, Twitter sau altul.

Fără să fim condamnați de nicio instanță, ne petrecem majoritatea timpului între pereții virtuali ai acestor plăsmuiri online, uitând să mai trăim. Din ce în ce mai mult, lumea reală este înlocuită de cea virtuală și timpul pe care ar trebui să-l oferim vieții îl irosim pe activități goale de conținut sau fără suflare. Încetul cu încetul, nu mai distingem realul de virtual, iar peste mintea și sufletul nostru se așterne o ceață groasă, care estompează capacitatea noastră de a comunica, de a gândi, de a crea, de a iubi, de a înțelege. Practic, ne pierdem abilitatea de a judeca și o înlocuim cu cea de a reacționa. Pentru că în momentul de față, asta se întâmplă: societatea reacționează, nu mai analizează.

Această celulă virtuală pe care ne-am construit-o benevol, umplând-o cu fotografii ale unei vieți, chipurile perfecte, reușește pe nesimțite să scoată din viața noastră reală tot ce e important, hrănindu-ne cu iluzia unei fericiri artificiale eterne. Stând cu nasul numai în computer, tabletă sau telefon, nu-i mai ținem în brațe pe cei dragi, nu mai vorbim cu ei, nu ne mai petrecem timp cu ei, nici măcar nu mai petrecem timp cu noi înșine. Ziua trece pe nesimțite, fără să înțelegem nimic din ea, fără să facem ceva folositor, fără să ne îndeplinim sarcinile. Pur și simplu respirăm și dăm like-uri. Atât! La atât ni se rezumă existența.

Ne trezim ca proștii, în ultimul ceas, că nu ne-am plătit facturile, că partenerul n-a mai dat pe-acasă de două zile, că nu știm unde ne sunt copiii, că n-am mâncat de ieri, că nu am spălat rufe de 3 săptămâni, că ne-am îngrășat peste măsură, că ne-am îmbolnăvit „inexplicabil” șamd. …dar cel mai trist este că ajungem să nu mai simțim nimic. Ajungem să ne uităm la cei din jurul nostru ca și cum ar fi simple postări pe Facebook, nu oameni și ne comportăm cu ei în consecință. Îi tratăm superficial, fără atenția sau răbdarea cuvenite unui suflet. Nu trecem dincolo de aparențe și ne clădim opiniile pe ele, ca și cum ar fi adevăruri universal valabile. Îi ridicăm pe piedestale fără rost sau îi trimitem în derizoriu fără motiv, fie îi urâm fără să știm de ce. Astfel, între noi și restul lumii se ridică adevărate cortine de fier și suntem tot mai singuri, tot mai pierduți, tot mai frustrați dar bucuroși grozav că avem o viață virtuală perfectă, care nu ne ajută la nimic. Sutele de like-uri primite nu vor umple nicicând prăpastia tot mai adâncă din sufletele noastre. Ca și cum am fi drogați, ne aruncăm cu capul înainte în hăul din noi, sperând în sinea noastră că la capătul lui, vom ateriza totuși în picioare. Dar nu realizăm că fiecare oră în plus petrecută-n lumea rețelelor de socializare adâncește această groapă pe care ne-o săpăm singuri și plonjăm astfel într-un hău fără sfârșit…

 

 

Comentarii Facebook

Despre autor

Postari asemanatoare

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.