Am avut bucuria zilele acestea să citesc o carte închinată satului românesc, dar mai cu seamă sufletului omului de la țară. Cartea se numește „Încotro?”, este apărută la editura Cartex și este scrisă de băcăuanca Roxana Medvețki.
Bucuria lecturii a venit îndeosebi din familiaritatea avută cu atmosfera descrisă în roman de autoare. La fel ca ea, am cunoscut frumusețea satului românesc cu ajutorul bunicilor, în mirosul de mâncare gătită pe îndelete, simplu, fără mirodenii inutile care tulbură gustul ingredientelor, în poveștile spuse seară de seară, ca un ritual menit a ține în loc veșnicia, făcând din clipă, o flacără magică ce arde pe altarul iubirii față de cei apropiați, în răbdarea avută de aceștia cu noi, orășeniții, care nu ne cunoșteam prea bine locul în lumea rurală.
Fără îndoială, cartea „Încotro? ” este una a amintirilor. Un refugiu în minunata lume a copilăriei, un refugiu în care ne retragem mai cu seamă la maturitate, când vrem să ne odihnim sufletul prea încercat de cumpenele vieții. Cumva, în acele momente, am dori să ne așezăm într-o mașină a timpului și să ne întoarcem pe prispa casei unde nu am cunoscut suferința, ci doar recunoștința și iubirea celor dragi. Pentru că, oamenii din trecut priveau copiii ca pe o binecuvântare, erau comoara lor cea mai de preț și aveau grijă să știe asta. Nu prin vorbe! Foarte rar un țăran le spunea celor mici că-i iubește, doar că avea înțelepciunea de a le transmite asta prin fapte. Astfel, între ei, fie că vorbim despre părinți și fii sau bunici și nepoți, se crea o punte trainică pe care nici un val al vieții nu o putea distruge. E drept că o mai slăbea dacă valul era prea mare, dar cu totul nu o putea distruge niciodată, puntea respectivă refăcându-și trăinicia cu trecerea anilor.
Roxana Medvețki are grijă în această carte să ne aducă aminte de firescul unei lumi care pare să se fi pierdut în agitatul secol pe care îl trăim. Lumea respectivă rămâne vie tocmai datorită amintirii pe care i-o purtăm și pentru că și-a găsit loc în sufletul nostru, are toate șansele să fie nemuritoare. Ce folos că această „nemurire” nu poate fi simțită și de urmașii noștri?, pare să se întrebe autoarea. Iar această întrebare cred că a determinat-o să scrie, ca prin scrierea sa să cunoască și alții farmecul acestei lumi aparte.
Titlul „Încotro?” este foarte bine ales. Pentru că renunțând la felul de a fi ancestral al țăranului român, care mii de ani și-a construit viața pe principii morale și spirituale străvechi, nu mai avem o direcție anume în viața noastră. Nu mai știm către ce ne îndreptăm, nu ne mai găsim rostul, nu mai găsim un drum al nostru, care să ne dea sens existenței. În lumea contemporană, mult mai ușor găsim drumul spre Mall, decât drumul spre împlinirea noastră ca oameni.
Ei bine, ca o concluzie, pot afirma că sunt întru totul de acord cu domnul Petre Isachi, care afirmă în prefața cărții despre autoare, că „sub viziunea romantico-panteistă asupra lumii se ascunde un contemplator ce tinde spre împăcarea conflictelor reale, prin meditație, credință, comunicare cu celălalt. Aproape singulară ni se pare neaderența sufletească a autoarei la societatea (post)industrială, mai ales la efectele degradante ale noului. Așa se explică tendința de retragere în natură, în frumos, în trecutul legendar și mitic, într-un Dumnezeu iubitor de oameni, în voința de a-i înțelege și a comunica cu ceilalți.
Paseismul Roxanei Medvețki ar putea părea desuet cititorului superficial. Să nu uităm, lectura este un act clar de narcisism: Nu vedem în carte decât figura spiritului nostru!”
Lasa un raspuns