În centrul acţiunii, se află eroul care parcurge o dramă, în încercarea lui de a-şi depăşi condiţia obişnuită şi de a se ridica la condiţia Absolutului, spre a da astfel existenţei proprii o valoare supremă. Gestul este înfăţişat ca măreţ şi tragic totodată. Mai toate piesele lui Blaga sunt, în esenţă, variante ale acestei drame.
În ceea ce priveşte cadrul scenic, acesta este redus la minimum, la esenţă, scopul acestui decor minim fiind acela de a accentua trăirile personajelor: „O peşteră larg căscată. Multe stânci. Amurg. Un stejar bătrân cu o scorbură”, „Lângă Poarta Cetăţii: ziduri vechi, medievale, câteva case în linia zidurilor, una mai la o parte cu patru turnuleţe. Noapte. Felinare luminează miop printre copaci, pe alee.”
Discursul dramatic este alcătuit, ca în orice piesă de teatru, din textul propriu-zis şi metatext – replici şi didascalii.
Textul este liric, abundă în figuri de stil, în metafore. Replicile sunt, de multe ori, reduse la esenţă, încifrate şi presupun o îndelungă meditaţie asupra sensului, până se ajunge la înţelegerea completă: „În pădurile cu bărbi şi cu iezere – e locul tău, unde sălbăticiuni îşi bagă botul în sicriul apelor”, „În bruma ochiului, vârsta ţi-e scrisă şi-n glas!”, „Săru`mâna şi coroiatul plisc, pasăre fără somn. Mare şi nemişcată ca o troiţă eşti, umeri de cruce ai, pene de arhanghel negru de aşijderea. Săru`mâna şi închinare până la pământ”, „Şi el parcă ar răspunde: Mă duc să înviu morţii cu o atingere de deget şi să suflu duh peste femeia mea de lut” etc.
De aceea, dramele blagiene se adresează mai degrabă lecturii, unui spirit reflexiv, capabil să decanteze sensurile, decât unui spectator, căruia, din cauza succedării rapide a replicilor, i-ar putea scăpa ideea.
Totodată, didascaliile, esenţiale în dramaturgie pentru indicaţiile legate de mişcarea scenică, decor, mimica actorilor etc., aici sunt în număr mic şi, de obicei, sunt axate pe tribulaţiile personajelor: „îl fixează muţi şi încremeniţi de-un fior”, „o îmbrăţişează cu ochii”, „cu spaimă stăpânită”, „o priveşte întrebător şi stângaci”, „îşi adună umerii şi se întunecă”, „sare în panică”, „stă neclintit în tristeţe”, „se luptă lăuntric, în sfârşit, începe cu un glas ireal” etc.
Astfel, nu numai personajele, numite metaforic „fulgere”, „păsări”, „haiduci”, personaje care nu sunt deloc individualizate, rămânând doar nişte paradigme, nişte modele reduse la condiţia categorială (adică: un bărbat, un moşneag, un tânăr, un cioban, un mag, un popă, nişte zidari, etc) sau conflictul de idei, ci şi limbajul fac ca teatrul blagian să fie dificil de pus în scenă.
Teatrul lui, monoton în ansamblu, are un anume caracter demonstrativ care-i imperfect din punctul de vedere al genului şi explică slabul ecou pe care l-a trezit în mai toate cazurile în care a fost reprezentat pe scenă.
Blaga nu este, structural, un dramaturg. Acaparat de propria lui viziune asupra omului, nu poate fi „obiectiv”, nu intuieşte psihologii şi nu construieşte caractere, nu ţinteşte să „refacă” realul în ficţiune. Preocuparea lui e de a „arăta” ce se întâmplă cu omul care aspiră la Absolut.
Referindu-se la dramaturgia lui Blaga, criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularităţile acesteia: „Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvoltă, în conflicte tragice, cu personaje interiorizate, ideea fundamentală a poeziei lui: semnificaţia ontologică a omului în relaţie cu el însuşi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului constă în ceea ca el creează spre a releva un mister, dar este limitat de frânele transcendente, rămânându-i doar să întrezărească un tărâm de dincolo”.
Lucian Blaga se situează, ca dramaturg, valoric, pe aceeaşi orbită cu scriitorul Camil Petrescu, singurul dramaturg interbelic cu care prezintă afinităţi structurale. Asemenea acestuia, Lucian Blaga transpune conflictul din planul exterior al evenimentelor în cel interior al conştiinţei, imprimându-i, printr-o complexă structură ideatică, valori de rezonanţă general-umană.
Lasa un raspuns