Bucovina (în germană Buchenland = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică, cuprinzând un teritoriu de 10.441 km², care acoperă zona adiacentă orașelor Rădăuți, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.

Denumirea a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul „Bucovina” se poate traduce prin „Țara fagilor”.[1] Termenul „bucovina”, în sensul de „pădure de fagi”, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului.

Până în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte, o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei. Ca realitate istorică, și ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 ani, între 1774 si 1918. Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuși, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun și Arboroasa. Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenți români de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875.

Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

Situația politică internațională anterioară pierderii Bucovinei

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române au intrat într-o perioadă de criză. Autonomia lor a devenit din ce în ce mai precară, pentru că autorităţile otomane, alarmate de presiunea neîncetată a Austriei şi a Rusiei la graniţele de nord ale Imperiului, au intervenit după bunul plac în afacerile lor. Sultanul numea şi mazilea domnitorii după cum îi venea bine, impunea biruri noi şi secătuia ţările de bogăţiile lor agricole prin rechiziţii şi vânzări forţate. Rusia, care în calitate de ţară ortodoxă se considera a treia Romă – după ocuparea Constantinopolului de către turci, inaugura un şir de războaie antiotomane desfăşurate pe parcursul unei întregi epoci istorice. Stindardul creştin arborat în timpul războaielor antiotomane era, în fapt,  o mască, întrucât deopotrivă Austria şi Rusia vizau o expansiune teritorială.

Ca urmare a războiului ruso – turc, desfășurat între anii 1768-1774 și care s-a soldat cu înfrângerea Imperiului Otoman, se încheie în anul 1774 la 21 iulie, Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi conform căruia Moldova şi Muntenia, rămân sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoaşte dreptul de control şi de apărare a Românilor contra abuzurilor turceşti precum și dreptul de a interveni pentru protejarea Ţărilor Române. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în principatele române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus exercită un control şi au un amestec continuu în toate afacerile ţărilor române.

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei.

Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei, opinie împărtăşită şi de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum şi de unii istorici ucraineni contemporani.

În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română.  În anul 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți.

Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii, deoarece abia în 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită. Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții.

Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar opt reprezentanți români din partea lor, deputați, în parlamentul imperial de la Viena. Aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română.

La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei.

Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei.

Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Președintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareșal al Bucovinei.

Prin rezoluția imperială din 26 august 1861, Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele), precum și toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.

Spre deosebire de conaţionalii lor din Transilvania şi Basarabia, românii din Bucovina au avut o viaţă politică, naţională, religioasă şi culturală proprie. Fruntaşii politici bucovineni au practicat totdeauna faţă de Viena o politică protestatară, începând cu episcopii Dosoftei Herescu şi Isaia Baloşescu, urmând cu Hurmuzăcheştii, cu mitropolitul Silvestru, cu Gheorghe Popovici şi Iancu Flondor şi cu întreaga generaţie a Unirii. În rândurile bucovinenilor, pe lângă profesorii de teologie de la Cernăuţi, s-au afirmat în literatură şi ştiinţă personalităţi de marcă, precum istoricii Eudoxiu Hurmuzachi şi Dimitrie Onciul, Teodor Stefanelli, folcloristul Simion Florea Marian, scriitorii Iraclie Porumbescu şi Constantin Morariu, poetul Dimitrie Petrino, pictorul Epaminonda Bucevschi şi compozitorii celebri Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Eusebiu Mandicevschi.

După deschiderea Universităţii din Cernăuți, în 1875, facultăţile de drept şi de filosofie erau frecventate de studenţi români, organizaţi şi ei după sistemul german în societăţi academice ca: „Arboroasa”, „Junimea”, „Bucovina”, „Moldova” şi „Dacia”. La aceste facultăţi, ca şi la cea de teologie s-a putut forma pătura de intelectuali care, în luptă cu germanii şi ucrainenii, au întreţinut vie conştiinţa naţională românească până la Unirea cu România.

Intrarea României în primul război mondial a fost motivată de dorinţa unirii teritoriilor vecine locuite de români, dar aflate sub stăpânire străină.

Pentru a împiedica disoluţia Imperiului Austro – Ungar, împăratul Franz Iosef lansează, la 6 octombrie 1918, manifestul „Către popoarele mele credincioase”, prin care se proclama dreptul fiecărei naţiuni de a se bucura de autonomie în cadrul imperiului.

La 14 octombrie 1918 se va constitui Consiliul Naţional Român, ce va avea un rol important în realizarea unirii Bucovinei cu România. Printre cei care au luptat pentru unirea Bucovinei pot fi amintiţi: Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. La 28 noiembrie 1918 s-a organizat un Congres general la Cernăuţi şi s-a proclamat unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu România, reparând în acest fel actul de forţă  la 1775. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.

Bucovina a fost integrată în viaţa politică şi administrativă a Regatului întregit, acest lucru realizându-se cu totul după votarea Constituţiei Mari din 1923. Hotărârea de unire din 1918 a avut ca fundament unitatea etnică, de limbă şi cultură a românilor de pretutindeni.

În iunie 1940, urmare a Pactului  Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. În această perioadă, au fost masacrați 3000 de români care se retrăgeau pașnic spre România, la Fântâna Albă. Autorii masacrului sunt ofițeri din trupele NKVD. Rusia nu a recunoscut încă acest masacru.

În urma campaniei miltare din vara anului 1941 teritoriile româneşti răpite de URSS în iunie 1940 au fost reintegrate în graniţele României.

După eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcționat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele cinci județe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Storojineț și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 și judetul Dorohoi.

Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioșanu, mort în urma unei operații nereușite la 30 august 1941, generalul Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941 și 1942 și generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943. Basarabia a fost pusă sub administrația generalului Constantin Voiculescu

În anul 1944, România pierde din nou  Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. În urma Convenţiei de armistiţiu cu Naţiunile Unite graniţa de est a României revine la liniile trasate de sovietici în luna iunie 1940.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.