Mănăstirea Voroneţ are o bogată istorie. De-a lungul secolelor ea s-a manifestat printr-o adâncă viaţa monahală.

Pe lângă această mănăstire, încă din domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a fost înfiinţat un atelier – scriptorie, în care erau copiate, legate şi înfrumuseţate diferite cărţi, precum şi o şcoală în care studiau copii ai înaltei boierimi, dar şi unii care proveneau din pături sociale mai modeste. Pe parcursul existenţei sale multiseculare mănăstirea era diriguită de un egumen, care avea în grijă nu numai respectarea cu stricteţe a tradiţiilor creştine ortodoxe, dar şi chivernisirea judicioasă a averilor şi veniturilor mănăstireşti. Unii dintre monahii acestei mănăstiri au atins rare culmi de evlavie şi trăire creştină. Din mediul spiritual al Voroneţului au făcut parte Daniil Sihastrul, mitropolitul Grigoorie Roşca ş.a., care au imprimat vieţii monahale un înalt nivel de cultură şi spiritualitate creştină.

Dacă aruncăm o privire asupra trecutului acestui aşezământ monahal de la întemeiere până în prezent, putem distinge trei importante perioade istorice:

  1. De la apariţie cu câteva decenii înaintea înscăunării lui Ștefan cel Mare şi până la 1785, când este desfiinţată de autorităţile austriece.
  2. De la 1785 până în 1991, când biserica cu hramul Sfântul Gheorghe a fostei mănăstiri este biserică parohială a satului Voroneţ, situat în imediata apropiere de sfântul locaş cu acelaşi nume.
  3. De la redeschidere în 1991 până astăzi, dacă în prima perioadă este o mănăstire de monahi, în cea de a treia este de călugăriţe.

 

După cum par să arate investigaţiile efectuate până în prezent, Mănăstirea Voroneţ a fost fondată în perioada imediat următoare de după moartea lui Alexandru cel Bun, fiind dintru început o ctitorie boierească, de altfel ca şi mănăstirea Humor din vecinătate. S-a observat, în special, că în actul de jurământ al lui Iliaş 1432-1433; 1435-1436; 1436-1442 (împreună cu Ştefan) faţă de regele polon, din 19 septembrie 1436, printre martori figurează un oarecare Stan Bârlici, care este numit „de la Voroneţ” . Atât editorul actului în cauză, cât şi M. M. Székely, căreia îi aparţine constatarea, consideră că în acest caz ar fi vorba de un sat Voroneţ, care nu poate fi altul decât cel în preajma căruia a fost fondată Mănăstirea Voroneţ. Iar acest Stan Bârlici, ce era fiul lui Bârlă de la Hârlău, a fost proprietarul satului Voroneţ. Pornind de la aceste informaţii, cercetătoarea citată mai sus admite, pe bună dreptate după opinia noastră, că familia acestor boieri ar fi fost ctitorul vechii mănăstiri. Deşi mai aveau proprietăţi în părţile Hârlăului, fie boierul Bârlă, fie fiul acestuia – Stan Bârlici, au zidit mănăstirea pe moşia lor de la Voroneţ, de unde sfântul locaş a preluat numele. Săpăturile arheologice efectuate cu câteva decenii în urmă au scos în vileag urmele unei vechi biserici de lemn, care a fost înălţată de primii ctitori ai Mănăstirii Voroneţ (se prea poate aceiaşi Bârlă de la Hârlău şi fiul său Stan Bârlici), s-ar putea admite, aşadar, că în mormintele descoperite în biserica de lemn zac osemintele vechilor ctitori ai mănăstirii. Din păcate, izvoarele istorice cunoscute nu ne oferă alte informaţii privitoare la primele decenii de existenţă a mănăstirii. S-ar putea totuşi presupune că de la bun început ea a fost în grija acestor boieri, fiind înzestrată cu toate cele necesare traiului şi activităţii duhovniceşti a comunităţii monahale. După cum se întrevede din cele mai vechi acte de proprietate ale mănăstirii Voroneţ, cel puţin o parte din bunurile şi proprietăţile moşiei Voroneţ, inclusiv terenuri, au trecut în posesia mănăstirii, fiind vorba de locul amplasării mănăstirii şi împrejurimile ei imediate.

Probabil, după 1472, dar înainte de 1488, în împrejurări necunoscute la mănăstire a izbucnit un incendiu, în urma căruia, precum au arătat săpăturile arheologice, a ars vechea biserică de lemn. Conform tradiţiei, pe acele timpuri, în vecinătatea Mănăstirii Voroneţ se strămută, săpându-şi chilie şi loc de rugăciune într-o stâncă, un sihastru pre nume Daniil, care, conform aceleiaşi tradiţii, l-o fi îndemnat pe Ştefan cel Mare să zidească o mănăstire cu hramul Sfântul Gheorghe Purtător de Biruinţă, drept mulţumire lui Dumnezeu pentru că a fost ajutat să obţină victorie asupra inamicului. Ba mai mult, se aduc, de altfel, şi interesante argumente în această privinţă, că însuşi Daniil Sihastrul s-ar trage din neamul boierului Bârlă, fapt care a şi determinat strămutarea sa de la mănăstirea Putna, sau de la una din sihăstriile ei într-o altă sihăstrie, de astă dată a Mănăstirii Voroneţ, sau chiar în obştea monahală de la Voroneţ. Cu alte cuvinte, îndemnul făcut de monahul Daniil lui Ştefan cel Mare pare să aibă explicaţie şi în descendenţa sa din vechii ctitori ai Mănăstirii Voroneţ. Fie urmând sfatul lui Daniil Sihastrul, fie dând curs unei rugăminţi a comunităţii monahale din partea locului, Ştefan cel Mare şi Sfânt hotărî să zidească la Voroneţ o biserică de piatră. În prealabil, domnul a comandant pentru noua sa biserică două clopote nu prea mari, dar cu o sonoritate extraordinară, care la 5 mai 1488 erau deja turnate şi care până astăzi rămân instalate în clopotniţa mănăstirii. La 26 mai 1488 începu construcţia unei monumentale biserici, care va fi finisată peste trei luni, două săptămâni şi 6 zile la 14 septembrie. După cum s-a constatat mai târziu, noua biserică a fost înălţată pe locul unde odinioară era vechea biserică de lemn. Când lucrările de construcţie se apropiau de sfârşit, Ştefan cel Mare face un alt gest de sprijin, dăruind mănăstirii Voroneţ, prin actul din 17 august 1488, moşia Ştilbicani. Odată cu încheierea construcţiei, biserica a fost sfinţită şi a preluat vechiul hram al „Sfântului şi Slăvitului Marelui Mucenic şi Purtător de Biruinţă Gheorghie”.

După 1785, biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneţ a rămas să activeze ca biserică parohială. Dintre primii preoţi care au oficiat serviciul divin la biserica Voroneţului sunt cunoscuţi după Pomelnicul Nou „Erei Loghin,… Erei Gheorghie …” precum şi „Ioann Karloweotzki, paroh”, numit şi „Ioan Carlovsiescu, parof ot Voroneţ … născut din Drăgoieşti”. În vederea salvării unor relicve mai valoroase şi cărţi de la Voroneţ, o parte dintre acestea au fost transferate la mănăstirea Dragomirna, iar alta – la Muzeul Mitropoliei din Cernăuţi, însă unele exemplare au ajuns la mănăstirile Teodoreni, Suceviţa, Coşula, Râşca, Putna ş. a. Alte cărţi, ba poate şi odoare, au rămas spre păstrare la unii călugări şi la unii preoţi de la Voroneţ. De exemplu, în posesia lui Ioan Carlovsiescu au rămas cel puţin două codice manuscrise din fosta bibliotecă a mănăstirii, fiind vorba de „Pomelnic”, pe care preotul îşi înscrie numele la 1812, precum şi un volum de „Molitve”. Un destin aparte au avut clopotele dăruite mănăstirii Voroneţ de Ştefan cel Mare. La 1811 capelanatul romano-catolic al Humorului „şi-a însuşit abuziv clopotele de la mănăstirile Voroneţ şi Moldoviţa”. După ani de demersuri şi plângeri către autorităţi ale enoriaşilor din satul Voroneţ în 1828, „oficiul districtual din Cernăuţi ordonă restituirea clopotelor, dar Consistoriul catolic din Lemberg a tergiversat rezolvarea problemei până în 1834”, când au fost restituite.

În anii 1785-1991, biserica Sf. Gheorghe a fostei mănăstiri a fost permanent vizitată, pe lângă enoriaşi, de numeroşi pelerini, turişti, precum şi personalităţi marcante. În anul 1894 a fost iniţiată „Expozitura Parohială Ortodoxă Română Voroneţ”, în care, cu anumite întreruperi, mai mulţi ani, până în 1940, îşi lasă impresiile multe personalităţi notorii, dintre care Principesa Marta Bibescu, Regele Mihai I, Prinţul Carol al României, baronul Constantin Hurmuzachi, scriitorii Vasile Voiculescu, Elena Voronca, profesorii Dimitrie Onciul, C.A. Romstorfer, Valerian Şesan, Ion G. Sbiera, Radu Sbiera, E.Kozak, I. Bianu, Teodor Balan, Ilie Bărbulescu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Th. Capidan, Gr. Nandriş, Leca Morariu, Miron Nicolescu, Paul Montel; Traian Ionaşco, Teodor Bodogae ş.a. Cu trecerea anilor, biserica voroneţeană devine tot mai cunoscută în mediul cultural-spiritual şi turistic internaţional, fiind vizitată de iubitorii de artă şi frumos din toată lumea.

Prin Decizia nr. 1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, pe baza adresei Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5373 din acelaşi an, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală după o întrerupere de 206 ani, împlinindu-şi menirea pentru care a fost zidită.

 

Comentarii Facebook