Credința în plăcere a întâlnit credința în moralitate, fiecare făcând posibilă existența celeilalte, cu mențiunea că ceea ce este sfânt, trebuie păstrat așa cum este, indiferent de incertitudinea clipei.
Privindu-se în oglindă, omul a constatat cât de păcătos este și a încercat să se îndrepte. Când și-a dat seama că nu poate, a devenit nefericit. Astfel, de 3000 de ani ne zbatem pentru a împăca dezideratele conștiinței cu instinctele primare și nu am înaintat nici un pas. Se pare că drumul către fericire e la fel de greu ca în ziua în care am devenit conștienți. S-a postulat că munca și limbajul ne diferențiază de animale. Eu sunt de părere că mai importante sunt mormintele ca semn al înțelegerii efemerului, al morții și Învierii. Niciodată natura nu ar construi ceva atât de monumental și inutil precum piramidele, care se doreau eterne. Omul deschis întrebărilor e în același timp deschis remuşcărilor și suferinței. Poate că fericirea este drumul, căutarea, și nu răspunsul. Dar dacă Dumnezeu nu ne-a dăruit Paradisul ci ne-a lăsat să-l construim? Oare dacă istoria se scria altfel am fi avut Edenul în această viață? Poate nu în zadar au încercat unii să realizeze Utopia, un loc încărcat cu bunătate și fericire. Opera vieții este iubirea și nașterea, de aceea ea trebuie permanent sa moară pentru a putea învia. Te poți întreba dacă murim sau renaștem continuu. Pentru a putea răspunde este nevoie de umilință și nu de trufie. După unii, paradisul a fost pierdut prin conștientizare, dar îl putem recupera prin ignoranță și uitare? Ne frământă gândul, dacă moartea noastră este necesară sau murim absolut întâmplător. Nu cred în libertate în afara gandirii, precum nu cred în libertate fără credință. Fiindcă frica și curajul încep din același timp. Și totuși, uneori nu suntem atât de complecși. Un trup întins pe plajă și o baie în apa sărată valoreaza cât un tratat despre fericire. La ce foloseste o gândire al cărei scop nu e fericirea?
Lasa un raspuns