Câteva postări și articole interesante pe această temă, ca și multitudinea de considerații apărute în comentariile asupra subiectului, m-au decis să scriu acest articol în speranța că unele femei care au dat naștere unor copii numai ca să-i oblige să devină ceea ce ele n-au reușit, să poată descoperi o cale nouă de apropiere față de ei.

Mama era, Dumnezeu s-o ierte, un om care evita orice fel de complicație, așa că m-a educat, cât a putut, folosind doar patru cuvinte: da, nu, bine și rău. Cuvântul ei era sentință și nu cunoștea nuanțe, în afara gesturilor cu care le însoțea și credeți-mă că mi-aș fi tăiat bucuros o mână pentru un zâmbet al ei, nu mai vorbesc de o îmbrățișare. Nu m-a crescut după normele uzuale, eu n-am știut de gura vecinilor sau de pedepse cerute de profesori cretini, dar de la respect la comportarea în societate, ea mi-a fost model. Pentru că o duceam foarte greu, am învățat de mic să zâmbesc și să par fericit și scăpând de eternele bocete de milă ale oamenilor cărora nu le păsa de mine, să devin astfel, real fericit.

Tot de la ea am învățat să migrez în universurile paralele deschise de cărțile pe care le citeam și am reușit asta atât de bine, încât cărțile au reușit să-mi suplinească toate nevoile pe care viața mi le-a refuzat. Șirul autorilor care mi-au fost involuntar profesori, mentori și prieteni e mult prea mare pentru acest articol, dar vă garantez că de la Efremov și frații Strugatsky și până la Herbert și Tolkien, toți m-au învățat câte ceva important, fără de care n-aș fi reușit să străbat cumpenele vieții. Până și în ziua de azi, când numărul cărților scrise fără ajutorul programelor de „creative writting” a scăzut considerabil, tot se mai găsesc scrieri capabile să te poarte în lumi minunate… dacă te lași dus.

Mama m-a învățat încă din adolescență că fericirea nu este un deziderat exterior, că nu depinde de bani sau obiecte, ci este capacitatea de a te bucura de ceea ce ai, indiferent cât de puțin ar fi și nu e zi de la Dumnezeu să nu-i mulțumesc pentru asta. Mama m-a părăsit într-o noapte de 26 decembrie și de 22 de ani, orice aș avea pe masa de Crăciun are un gust ușor sălciu, deoarece cuprinde lacrimile mele. Nu știu și nici nu-mi pasă dacă a fost mai bună sau mai rea decât alte mame, deoarece pentru mine mama a fost unică.

O mamă adevărată nu-și crește copiii după tiparele ei, pe motivul că ea știe mai bine, ci se mulțumește să-i ajute să devină ce-și doresc ei. În aproape 60 de ani de viață am întâlnit numai două alte femei capabile să-și sprijine copiii chiar și atunci când drumurile lor se despărțeau. Prima, un savant de renume, a ajuns mamă de pictor renumit, iar cealaltă, artistă, a sprijinit o fată care astăzi este onorată în mediul universitar american. Ideea că ce se naște din pisică, șoareci mâncă, e clar depășită în mileniul trei.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.