Reporter: Cum s-a ajuns să avem şase candidaţi pe partea dreapta?
MRU: Ce ar fi trebuit teoretic să nu se întâmple, nu s-a întâmplat. Toate pledoariile pentru a avea un singur candidat în partea dreaptă, lucrurile acestea nu s-au întâmplat. Au existat intenţii politice diferite. În plus, în subteranul politicii româneşti există numeroase încercări de compromis politic, unde dreapta se înţelege cu stânga. Altfel spus, când panoramaţi prezidenţiabilii, să spunem, să nu vă aşteptaţi că toţi sau majoritatea să fie în mod onest candidaţi ai Dreptei.
R: Dvs. aţi făcut un pas în spate, domnul Predoiu a făcut un pas în spate. De ce ceilalţi nu au făcut un pas în spate, să se lepede de orgolii?
MRU: Nu e problemă de orgoliu în acest caz, ci de calcul politic. Binele tău nu se poate realiza în afara binelui tuturor, iar dacă ai în minte principiul unităţii Dreptei, proiectele de ordin personal sunt în altă parte. Eu am fost votat prezidenţiabil de un partid, situat destul de bine în sondaje, dar asta nu mă face să fiu neatent faţă de dorinţa generală de a vedea Dreapta unită. În ce priveşte candidatul ACL, pe domnul Iohannis, este pariul nostru politic în faţa căruia înţelegem să ne punem proiectele personale în paranteză şi să sprijinim un om care trebuie să dea măsura propriilor capacităţi. Domnul Tăriceanu este candidat al stângii, exemplul unei pseudo-disidenţe, este investiţia PSD în fragmentarea suplimentară a Dreptei. PSD caută un partener de partea cealaltă a baricadei şi, în absenţa lui,a fost generat. PLR este un proiect de eprubetă, doar că asemănările nu sunt relevante, la fel e şi UNPR, din calcul personal şi aranjamente interne. Sunt aşa-numitele partiduleţe tampon care pot în anumite momente să balanseze politica într-o parte sau alta. Genul acesta de partide, UNPR, PMP, PLR sunt, după expresia unui politolog britanic, partide-sacoşă în care intră orice. Observaţi asta din modul în care se compune reprezentarea parlamentară. Ei au ajuns în Parlament şi s-au vărsat în sacoşa aceasta. Partidele-sacoşă nu propun proiecte. Nu au soluţii, dar au idei de acomodare, sunt partide oportuniste care aşteaptă momentul în care se pot lipi de partidele mari. Faţă de doamna Macovei am o mare simpatie şi intenţia sa de a construi o candidatură în afara partidului care a consacrat-o e cumva în afara eticii partidului. Pe de altă parte, este un om cu statură publică reală, de care pe bună dreptate se leagă independenţa justiţiei. A fost un bun ministru, un om care şi-a construit cu grijă imaginea publică. Dacă e candidatură personală sau de principiu, vom vedea, dar sunt convins că doamna Macovei, pe seama dezvoltărilor politice ulterioare, se va regăsi într-un drum paralel ACL. PDL şi marele PNL au nevoie de o revitalizare a resursei politice interne. Marea boală a partidelor politice din România este absenţa resurselor umane calificate. Oamenii calificaţi au fugit din primele rânduri. Este problema partidelor mari care pe seama politicii din ultimii 25 de ani îşi pierd din activitate. Partidele noi au avut o forţă gravitaţională reală, dar atractivitatea a fost subţire. Candidatura doamnei Macovei are încărcătură simbolică, este construită pe o persoană şi pe felul în care justifică principiul independenţei justiţiei. Sunt convins că toţi cei care o susţin, vor veni în turul al doilea alături de ACL. În ce priveşte PMP, vorbim de un proiect eşuat în varii etape. E ca un experiement chimic care a fost prost mânuit în laborator, iar cel care a încercat să mânuie produsul nu era chimist. PMP a apărut pe seama unei intenţii personale a doamnei Udrea de a-şi construi vehiculul care să o poată duce către o poziţie importantă. Nu s-a putut în urma Congresului PDL, culmea este că nici atunci multora nu le venea să creadă că are un proiect personal care a căpătat forma PMP. Ce e trist este că mulţi oameni de bunăcredinţă s-au implicat în speranţa că dau semnalul de reînnoire a politicii româneşti. A fost un fel de critică indirectă, un contrast faţă de marile partide. Din PMP au plecat fondatorii şi a rămas persoana pentru care s-a construit. Asistăm la o scenă de comedie. Doamna Udrea nu este un candidat, este propriul candidat, este rezumatul propriilor defecte şi calităţi. Este numele propriu al ambiţiei nemăsurate care nu ţine cont de nimic. E un model comportamental pe care politica reală nu-l suportă. Doamna Udrea este rezumatul propriei ambiţii.
R: Mai erau candidaţi ai ACL. Putem vorbi şi despre Cristian Diaconescu.
MRU: Cristian Diaconescu este sacrificat pe altarul cinismului politic, ultima ofrandă pe care bunul simţ şi speranţa o aduc. Sacrificarea sa nu este nouă în ceremonial, li s-a întâmplat şi domnilor Baconschi, Papahagi. Îmi pare rău, e o resursă umană risipită. Din asemenea dezamăgiri se naşte rezervă. În clipa în care partidele îşi permit să arunce la coş oameni cu statură profesională remarcabilă, care nu se sfiesc să exprime public ce gândesc, în acel moment ai de-a face cu interese. E unul din motivele pentru care partidele nu au resurse umane şi va fi greu să faci un nou Guvern fără oameni de calibrul domnului Diaconescu de exemplu.
R: Candidatul ACL are nevoie de sprijinul inclusiv a foştilor preşedinţi de partide. Domnul Boc a anunţat că o susţine pe doamna Udrea. Domnul Crin Antonescu a lăsat nişte dubii să planeze asupra votului pe care îl va da.
MRU: Ştiţi ce este cel mai enervat în politica românească? Majoritatea oamenilor politici care aspiră la ceva devin premianţi la şcoala ipocriziei. Pot să-l înţeleg pe Crin Antonescu, dar nu pot să cred că nu-şi va arunca energia în bătălie. Problema se pune în următorul fel: vrem sau nu să debarcăm regimul instalat în urmă cu doi ani? Că preşedinte va fi Iohannis, Ionescu, Popescu e o chestiune, dar în spate poţi construi lucruri care să întoarcă România din drumul ei. La Antonescu e nevoie de timp. Unii dintre oamenii politici preferă să fie victime până la final şi îşi plâng de milă, motivând retragerea pe seama partidelor. Nu cred că el face parte din această categorie. Majoritatea oamenilor politici români trăiesc în extreme. Din fericire, Iohannis este echilibrat. Din punctul ăsta de vedere, are un mare avantaj faţă de personajele al căror nume îl pronunţăm sau nu, pentru că dă aparenţa unei puternice stăpâniri de sine, ceea ce contează mult. În cazul domnului Boc, şi pentru mine e o surpriză. Aş fi preferat ca raţiunea să domine, iar etica personală l-ar fi îndemnat să spună că nu se pronunţă asupra simpatiilor. E tot un dublu limbaj: eşti din PDL, primar la Cluj, dar spui că sprijini cel mai toxic personaj din politica de dreapta românească. Un prezidenţiabil al celor două partide mari, al noului PNL este şi garantul fuziunii, aici este miza internă a acestui corp politic. Succesul lui este şi succesul unei acţiuni comune a acestor partide care caută să fuzioneze. Pe de altă parte, răspunde la întrebarea dacă un nou tip, o nouă schiţă de prezidenţiabil este validă sau nu. Până acum am avut oameni foarte implicaţi în politica internă. Iohannis este mai detaşat, mai rece faţă de partide. În ce priveşte întrebarea legată de felul în care se va structura viaţa politică românească după noiembrie, tot alegerile ne vor spune. Dacă fuziunea capătă consistenţă prin acţiune politică, începând cu 2015 vom asista la bipolaritate – stânga pesedistă şi o dreaptă care devine coerentă. Victoria la prezidenţiale devine obligatorie. Aici revin la altă întrebare: care sunt oamenii politici adevăraţi? Există reziduuri politice, oameni care s-au obişnuit să stea într-un scaun de structură de partid, care au beneficiat de funcţii înalte, dar care nu se implică politic sau aspiranţi la funcţii înalte. Campania va separa între aceşti oameni şi sunt convins că această campanie va scoate la iveală oameni politici foarte buni la nivel teritorial, oameni convingători cărora nu le e teamă să stea de vorbă cu oamenii. Acest examen este mai important.
sursa: Adevarul.ro
Lasa un raspuns