Astfel, pentru român calitatea masculină esenţială se identifică cu ideea de lucrare, de acţiune, în timp ce principala însuşire feminină pare a fi pasivitatea sau receptivitatea. Din acest motiv, prototipul de bărbat în viziunea neamului nostru este Dumnezeu Tatăl, iar „lumea” ca şi „vremea”, în sensul cel mai cuprinzător pe care aceşti termeni îl pot avea, reprezintă fiinţa feminină, care prinde chip sub forma Maicii Domnului, privită ca fiinţă primitoare de Dumnezeu.
Tot el ne arătă că ideea de Dumnezeu este una aparte în percepţia românilor. Divinitatea nu este o fiinţa abstractă, o esenţă imaterială, ci este o fiinţă reală pe care-o consideră responsabilă pentru toate faptele şi întâmplările.
Altă caracteristică a poporului român ar fi, potrivit lui Vulcănescu, aceea prin care existenţa lucrului este redată de mentalitatea populară prin „se întâmplă”. Acest „se întâmplă” pare a fi atemporal şi aspaţial sau, cel puţin, timpul prezent şi spaţiul prezent nu sunt în niciun fel privilegiate. Pe de altă parte, în timp ce pentru gândirea occidentală întâmplarea este un o acţiune, la noi, întâmplarea este mai degrabă rezultatul unei asemenea acţiuni înregistrate de un ins sau lucru, ceva care i s-a întâmplat, o aşa zisă păţanie.
Din lipsă de spaţiu vom aminti doar că acest gânditor român s-a aplecat şi asupra limbajului, a rostirii româneşti, căutând cuvinte şi expresii arhetipale pe care le consideră specifice neamului. Aflăm de la Angela Botez că „expresiile lexicale, cuvintele, afirmaţiile româneşti despre existenţă pe care le analizează, sunt repere pentru detectarea unei atitudini filosofice românului ca entitate etnică, ca fiinţă umană.” Una dintre expresiile specifice neamului nostru, căreia Vulcănescu îi acordă atenţia este „Fie!” sau „Să fie!” care nu reprezintă, cum ar fi normal, o poruncă, ci mai degrabă o consimţire. Cu alte cuvinte, imperativul are un alt înțeles arătând o lipsă de ordine în existenţă, o nepotrivire. Este exprimarea unui sentiment intuitiv de potrivire organică, de armonie a firii cu fiinţa. De asemenea a remarcat că în limba noastră, negaţia se poate conjuga cu afirmaţia, expresia „ba da!” întărind în mod paradoxal afirmaţia, în timp ce negarea negaţiei „ba nu!” nu se transformă în afirmaţie.
În urma cercetărilor pe care le-a făcut, concluzia filosofului român este următoarea „Fiecare popor are lăsată de la Dumnezeu o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a răsfrânge pentru alţii. Fiecare își face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa.”
Bibliografie:
- Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991;
- Angela Botez, Un secol de filosofie românească, București, ed. Academiei Române, 2005;
-
Marius Dobre, Autohtonismul filosofic al lui Mircea Vulcănescu, articol disponibil la adresa: www.filosofieromaneasca.uv.ro/autohtonismulfilosoficalluimirceavulcaneascu/htm.
Lasa un raspuns