Monologul inutil

Lumea de azi este din ce în ce mai mult un exemplu de beție în ultimul grad, atunci când toată lumea vorbește și nimeni nu ascultă. Ziariști, politicieni sau funcționari, oameni de afaceri sau simpli muncitori, avem cu toții un discurs, mai mult sau mai puțin doct pe care îl servim tuturor, oricând, cu sau fără legătură cu subiectul, într-o tentativă bolnavă de autoreclamă. Pe măsură ce facem asta, celelalte lucruri cad în derizoriu din punctul nostru de vedere, nu de puține ori întâmplâdu-se să auzim fraze confuze care duc la referiri la propria persoană, singura cunoscută dealtfel, în legătură cu orice.
Persoanele care abuzează de monolog o fac pentru că nu respectă alte persoane, părerea lor cu atât mai puțin. Posesori de cultură devin chiar nocivi deoarece reușesc cu ușurință să exprime gânduri și credințe personale ca pe niște adevăruri știute de oricine. Au carismă, au abilități retorice și nu de puține ori abilități de lider, dar folosesc toate astea exact ca un mecanic auto scăpat într-o sală de operație, adică greșit. Monologul ar trebui să fie exclusiv folosit în discuțiile noastre interioare, cu noi înșine, pentru a găsi noi căi de dialog cu lumea reală, noi resurse ce pot fi folosite pentru a îmbunătăți șansele noastre la o viață mai bună. Din păcate, ne bucurăm mai mult să fim auziți decât să fim înțeleși, să apărem pe sticlă, în ziare dezvoltând un cult al personalității care distruge orice șansă de comunicare cu semenii.
Într-o lume condiționată să își urmeze liderii, apariția a prea multor lideri de opinie duce la un haos generalizat, la dispariția punctelor de reper obișnuite. Nu de puține ori ajungem în viață într-o intersecție în care sunt mai mulți polițiști și fiecare îți indică o altă direcție de mers. Dacă o societate este condusă de un singur om, o numim tiranie, dar dacă libertatea de opinie ne aruncă în extrema cealaltă, societatea nu mai are șanse de existență.