Sidney Sheldon a scris un roman, Windmills of the Gods (Morirele de vânt ale zeilor), în care a descris un scenariu, credibil de altfel, despre cum oamenii pot dezlănțui furtuni la fel de devastatoare ca și Dumnezeu. E cert, viața e plină de tot felul de vânturi, unele propice omului, altele destructive, dar dacă stârnirea lor nu stă încă în puterile noastre decât metaforic, ceea ce facem cu ele este esența noastră, dacă nu chiar sensul vieții noastre pe pământ.
Sunt sigur că scopul vieții noastre nu este să fim meteosensibili, acționând mereu în funcție de vreme, ci să descoperim, fiecare pentru sine, o structură solidă aptă să funcționeze oricând. E comod să stai în casă când plouă și să ieși afară numai când e soare și adie zefirul, prea mulți și-au făcut din asta un credo deja, dar se pune problema ce ne facem când trebuie să ieșim. Fugind mereu de timpul advers, ne pierdem abilitatea de a acționa în condiții vitrege, ceea ce ne provoacă în mod normal teamă. Teama ne împinge să amânăm ieșirea cât putem de mult, cu mult mai mult decât ar fi rațional și în mod normal, când ieșim în sfârșit din adăpost, este mult prea târziu ca să mai putem repara ceva. Din contră, cei care sunt obișnuiți să trăiască în condiții grele par să nici nu bage în seamă lucrurile care pe noi ne sperie, găsind chiar motive de bucurie în manifestările adverse care ne oripilează.
În mod evident, dacă zeii pot stârni furtuni, oamenii pot să fie mori de vânt și astfel să transforme adversitățile în resurse. Exemplele sunt mai multe și chiar nu contează ce alegi să faci, atâta vreme cât în loc să te ascunzi sub pat, încerci să transformi fenomenele adverse în lucruri profitabile.
Lasa un raspuns