În Răbâia, sat din comuna Horodniceni, trăia acum mai bine de 20 de ani un om sărac și foarte bătrân pe numele său Sava (sau cel puțin așa îmi amintesc eu ca îl chema). Ca să ajungi la el, venind dinspre Botești, făceai pe prima uliță la dreapta imediat după ce treci de primul magazin al răbâienilor. Coborai cale de 500-800 de metri și îi găseai casa mică, sărăcăcioasă, cu acoperișul zdrențuit de vreme și vremuri, cu geamuri mici, afumate și o ușă la sală care nu se putea închide nicicum. Îmi amintesc că până să ajungem la el, treceam tot timpul pe lângă gospodăria cuiva care avea multe oi și că oile respective mâncau paie, chestie care pe mine mă mira peste măsură, având în vedere că vacile bunicilor mei nu mâncau nici tărâțe, dacă nu erau de grâu. La moș Sava ajungeam destul de des, cel puțin iarna. Asta pentru că bunicul meu îi căra cu sacul, de două ori pe lună, lemne gata crăpate ca să aibă bătrânul cu ce se încălzi. Când mergeam cu el, mie îmi punea câteva bucăți de lemn într-o trăistuță și câte o iconiță în buzunar, spunându-mi că cele cărate de mine o să-l încălzească pe moș Sava mai mult decât toți sacii cărați de el până atunci. Fiind copil, îl credeam și-i acordam drumului respectiv o importanță ieșită din comun. Dacă urma vreo sărbătoare mare, pe lângă sacul cu lemne, bunicul mai atârna de gât încă o traistă în care bunica punea de obicei un cozonac, o pâine (sau colaci), lapte acru, lapte dulce, slănină, câteva produse porcești, carne și ouă. Mai țin minte că niciodată nu mergeam prin sat, ci o luam pe de-a dreptul, peste dealul Răbâiei, pe o cărare care acum s-a pierdut și care pe timp de iarnă, era mai anevoioasă decât 10 coduri roșii de vreme rea puse la un loc, în zilele noastre. Doar că atunci era ceva normal să fie greu să te deplasezi prin zăpada, dar nicidecum imposibil. La fel cum era normal să fie frig și polei. Te îmbrăcai mai gros și aveai grijă cum calci, sau iți puneai peste cizmele de gumă un ciorap rău, fie legai o cârpă pe talpă și nu murea nimeni.
Când intrai în casa bătrânului, te izbea în primul rând mirosul de fum, apoi mirosul lui de om bătrân, fără putere, care nu reușea să se spele cum trebuie. De fiecare dată se rușina de neputințele lui și chiar dacă nu se putea mișca cum trebuie, încerca să ne ajute după puterile lui să așezăm lemnele și să punem mâncarea cât mai la îndemână pentru dânsul. Întotdeauna plângea când ne vedea în fața ușii. Erau lacrimi de recunoștință, niște lacrimi care îți treceau prin suflet ca niște cuțite cu două tăișuri. Eu credeam că se bucură pentru mâncare, bunicul îmi zicea că bucuria lui sta în faptul că nu uitam de dânsul. Se prea poate să fi avut amândoi dreptate.
La întoarcere, aproape tot timpul încercam să înțeleg de ce este moș Sava așa de sărac și îl înnebuneam pe bunică-miu cu întrebările. De fiecare dată îmi spunea că așa ca el, putem ajunge fiecare din noi. Îmi explica că viitorul nu-l cunoaște nimeni și că dacă Doamne ferește vom ajunge într-o situație similară, tare bine ne-ar prinde o mână de ajutor, măcar din când în când. Îmi povestea că moș Sava a fost, când era tânăr, harnic, gospodar. Nevasta-sa a murit, copiii i-au murit, el a îmbătrânit, a pierdut din puteri, pensie nu avea, bolnav era… de aici și sărăcia. În cele din urmă, a murit și moș Sava, dar totuși ca bucuria lui să treacă și dincolo de moarte, bunicii mei l-au trecut ani la rândul în pomelnic, ca să vadă de pe lumea de dincolo, că nu l-a uitat toată lumea.
Sincer, nu știu de ce am scris acest articol. Poate sufletul bătrânului din Răbâia simțea nevoia să își mai amintească cineva de el și mi-a dat un semn. Sper ca prin această scriere să-și aducă aminte de el mai multă lume și să rămână în amintirea cititorilor pentru mulți ani de-acum înainte, spre veșnica sa pomenire.
Lasa un raspuns