Nicoleta Nicorici este, dincolo de maniera de execuție a lucrărilor, una din cele mai expresive pictorițe ale momentului, încă în căutarea personalității sale finale, ea la rândul ei fiind căutată îndelung printre icoane pe sticlă sau picturi murale ale unor schituri uitate de timp. Lucrările ei par copilărești, executate cumva în fugă, între două metrouri, pe genunchi, dar e de ajuns să te apropii de ele ca să te cuprindă simbolistica din ele. Această simplitate căutată, menită să scoată în evidență simbolul conținut de lucrare este rezultatul unei munci asidue și al respectului față de sacralitatea ortodoxă.
Sunt sigur că plasticieni consacrați vor contesta valoarea lucrărilor ei, convinși că e mai important să pictezi oarece peisaj neoimpresionist, decât să conservi tradiția picturii populare. Până la urmă gusturile nu se discută, dar mie unuia mi se pare mai importantă spiritualitatea frusta, care transpare din pictura naivă manierismului exacerbat al unor plasticieni. Nicoleta Nicorici se află într-un etern dialog cu lumea îngerilor și a celor care au pătimit pentru credință, lume pe care ne-o așterne în fața ochilor în speranța că văzând-o ne vom reaminti cine și cum suntem.
E cert că asemenea pictură este apreciată numai de cunoscători și drumul Nicoletei către afirmare va fi lung și greu, dar tocmai asta mă face să apreciez calea urmată de tânăra despre care vorbim. Foarte puțini plasticieni aleg mărăcinii căilor nebătute, mai ales astăzi când cultura și frumosul sunt aparent guvernate de media vizuală. Din sacrificiul lor, al artiștilor exilați oarecum din actualitate, va renaște cândva spiritul și spiritualitatea acestui popor blestemat să trăiască veșnic la răscrucea tuturor vânturilor.
Lasa un raspuns