Atunci când natura ne învață ceva, înțelepciunea trebuie să o urmeze. Raporturile dintre societate-om-natură s-au înscris întotdeauna între problemele fundamentale ale existenţei noastre, însă în etapa contemporană au căpătat noi dimensiuni, uneori tulburătoare, alteori dramatice.

Jocul ecologic a devenit o problemă concretă a cărui miză este chiar supravieţuirea speciei. Ruperea omului de natură, extragerea din mediul în care s-a format şi în care a prins viaţă, au condus la o teorie care îl prezintă pe Homo sapiens ca stăpân absolut al fenomenelor şi ciclurilor vieţii. Dar omul nu e doar un animal politic sau un produs al istoriei, el e parte a naturii, asemeni oricărei fiinţe trăitoare pe Terra. Nu poţi fi despărţit de o realitate care te-a format, te hrăneşte şi îţi asigură supravieţuirea. „Omul munceşte pentru a-şi asigura existenţa” este un slogan cu mică acoperire în realitate. Omul mai mult se odihneşte şi profită de ceea ce i-a pus la dispoziţie ecosistemul. Fără activitatea plantelor verzi nu am avea oxigenul necesar atât respiraţiei noastre, dar şi funcţionarii automobilelor, furnalelor şi uzinelor noastre. Fără stratul fertil al Pământului nu am avea agricultură şi în consecinţă mâncare. Apa, aerul, energia solară, toate ne sunt puse la discreţie gratuit, fără taxe sau impozite. Suntem făcuţi din apă şi ne încheiem existența în pământ asemeni întregului regn animal. Tehnologia modernă poate da impresia că am scăpat de dependenţa faţă de natură, uitând că petrolul, curentul electric, gazul metan, metalele sunt extrase din măruntaiele Pământului, din forţa vântului sau a fluviilor, noi beneficiind de rezultatul final al transformării lor, e drept, generat de munca omului. Natura a existat înainte de societate şi într-o formă sau alta va supravieţui şi fără noi. În mod sigur bacteriile şi viruşii vor rezista şi după un război nuclear sau dezastrele produse de poluarea umană. Întrebarea nu e cum salvăm mediul înconjurător, ci cum vom supravieţui noi după distrugerea acestuia. În cursul miliardelor de ani ecosistemul a arătat că se poate adapta la dezastre uriaşe, erupţii vulcanice, contacte cu meteoriţi, pe când noi, fără totalitatea resurselor naturale am fi la limita extincţiei. Inteligența naturii rezidă din însăşi felul ei de a fi şi ar trebui să urmăm acest exemplu. Legile naturii sunt aceleaşi de la începutul vieţii şi nu au fost votate de niciun parlament. Nu este nevoie de o hotărâre de guvern pentru ca să vină primăvara. Plantele nu au nevoie de pile ca să poată înflori. Pentru ca să răsară Soarele şi să înverzească iarba nu se eliberează niciun fel de autorizaţie, nu se întocmesc procese-verbale. Iar atunci când întreaga natură se pregăteşte de venirea iernii nu se încheie o notă de recepţie a lucrărilor. Cu toate acestea, constatăm că ciclicitatea anotimpurilor se respectă, circuitul apei este neschimbat, iar briza mării ne încântă dimineţile. Nevoile noastre au transformat însă radical echilibrul mediului înconjurător. Stomacul nostru a dat naştere agriculturii şi a preparatelor alimentare, nasul unei industrii a parfumurilor, pielea unei întregi ramuri de produse cosmetice, mintea unui sistem sofisticat de învăţământ, comoditatea picioarelor reţelei de transporturi şi putem continua la nesfârşit. Fără a fi trufaşă, Mama Natură ne suportă toate capriciile, iertându-ne deocamdată durerea pe care i-o producem. Ca un părinte iubitor ne mai aplică şi câte o corecţie, ca să înţelegem că greşim, uitând ordinea anotimpurilor, umflând albiile râurilor, iar atunci când sărim prea tare calul ne mângâie părintește cu un uragan sau cutremur. Iar noi, ca nişte ştrengari neastâmpăraţi, în loc să ne corectăm greşelile, înaintăm orbeşte către prăpastia ce o deschidem cu bună ştiinţă sub picioarele noastre, din mândrie, avariţie, comoditate, neştiinţă, iar uneori răutate. Semnale de alarmă se trag din anii ‘70 ai secolului trecut însă măsuri concrete au întârziat să apară. Dacă cei care conduc lumea nu sunt în stare să renunţe la nimic azi pentru viitorul copiilor noştri, e timpul ca fiecare din noi să arate individual respect mediului în care trăim. Şi poate, picătură cu picătură, strădania noastră va permite şi celor care ne vor urma să asculte privighetoarea, să privească albastrul cerului, să asculte freamătul vântului trecând printre frunzele de liliac, cu titlu gratuit din partea Mamei Natură, aşa cum fac eu, acum, când scriu aceste rânduri.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.